sâmbătă, 20 mai 2017

Marea fără țărm, tăcerea



Vino, să te înconjor cu tăcerea mea,

Căci promit solemn și cu buzele strînse

Nu mi-ai reproșa nimic, vreodată, iubite!

Și de vei o face, ai să te-ntorci curînd -

Așa face zurbagiul cînd se satură de cîntec,

Vine și se-așează... în marea de pustiu!



Și pustiul îl primește... în și mai tainică tăcere,

Pentru că ai mai multă nostalgie, iubite,

Mai multă nostalgie decît un ascet sordid,

Zvîrcolit în chin amar, prin turnuri de exil,

Pentru că ai mai multă nostalgie, iubite,

Decît un zbor al unei păsări în declin.



Și pentru că răzbați în visul meu de-apururi,

Răzbați urlînd, bătînd un ritm anevoios

Cu tîmplele-ți deștepte și inima din lacrimi

Cu mîinile de alb – cu pieptul tău de patimi

Așteptînd să te șterg din linia orizontului

Sufletului meu – loc murdar, dar ne-ntinat

De nimeni, niciodată...



Pentru că pînă-n ziua de azi, cînd te-auzii iar

M-am rugat să te înconjor cu tăcerea mea.

De vei dori, de vei lăsa un ceas din trupu-ți

- Atît de ceresc, de serafim - să-l închin tăcerii,

Nu vreau a ști – mila ta ar inhiba făptura

Și-n loc de liniște, te-ar înconjura aștri ludici
Și iară te-ai depărta pribeag, nevăzut de mine...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu