Vino, să te înconjor cu tăcerea
mea,
Căci promit solemn și cu buzele
strînse
Nu
mi-ai reproșa nimic, vreodată, iubite!
Și
de vei o face, ai să te-ntorci curînd -
Așa
face zurbagiul cînd se satură de cîntec,
Vine
și se-așează... în marea de pustiu!
Și
pustiul îl primește... în și mai tainică tăcere,
Pentru
că ai mai multă nostalgie, iubite,
Mai
multă nostalgie decît un ascet sordid,
Zvîrcolit
în chin amar, prin turnuri de exil,
Pentru
că ai mai multă nostalgie, iubite,
Decît
un zbor al unei păsări în declin.
Și
pentru că răzbați în visul meu de-apururi,
Răzbați
urlînd, bătînd un ritm anevoios
Cu
tîmplele-ți deștepte și inima din lacrimi
Cu
mîinile de alb – cu pieptul tău de patimi
Așteptînd
să te șterg din linia orizontului
Sufletului
meu – loc murdar, dar ne-ntinat
De
nimeni, niciodată...
Pentru
că pînă-n ziua de azi, cînd te-auzii iar
M-am
rugat să te înconjor cu tăcerea mea.
De
vei dori, de vei lăsa un ceas din trupu-ți
- Atît
de ceresc, de serafim - să-l închin tăcerii,
Nu
vreau a ști – mila ta ar inhiba făptura
Și-n
loc de liniște, te-ar înconjura aștri ludici
Și iară te-ai depărta pribeag, nevăzut de mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu