miercuri, 10 mai 2017

Testament fără sfîrșit


Tristețea mea chemase ploaia

Dar nici unul dintre ei nu știa...

Și stăteau singuri, tare singuri

Dincolo de ferestre, bîjbîind

Dimpreună cu întunericul –

Iar acesta le vorbea mereu,

Dar nimeni nu înțelegea.



Urma să-i înghită ploaia

Doar frigul de sub gene,

Cînd lacrimile se uscau.

Dar ploii îi era lehamite.



Timpul trecu de mult,

Și tot se întrebau:

Oare mai există ceva dincolo de cer?

Luminile agitate din pumnii de ceară

Nu-i trezeau din visul mincinos!



Nu realizați cît de singuri sunteți

Cînd pașteți pe un cîmp-miraj,

Cînd pur și simplu, existați,

Dar rămîneți străini pentru Lume.



Vă admir buzele cînd susțineți profund

Cum marea e a voastră, și aerul, și nopțile,

Boltă unduitoare a negării singurătății...

Detest  curajul de a privi un surîs în oglindă,

Frumusețe mesianică  ați putea întrezări

Dar nu vedeți singurătatea cum zîmbește?





Nu voi cuteza din a rîde împreună cu voi

În timp ce gîndurile se topesc

Precum carnea de război,

N-am de gînd să vă zgudui cu nemiluire soarta

Într-un colț nevăzut și-amar stau și vă spun...

Dar, mereu, singurul drum a fost...

Singurătatea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu