Intr-o zi, cineva m-a intrebat cum pot fi atat de hoinara... Si da, hoinara, doar cu sufletul ce isi primeaza doleanta si mintea care cugeta si suspina intr-o simfonie, sa zicem, de iarna. I-am spus zambind ca ingredientele nu sunt altele decat doua bucati mari de maini acoperind ochii, o tinctura de inchidere a acestor ochi, indiferent de licarirea dinaintea fanteziei aventuriere ce se chinuie sa apara, una bucata de urlet plin de ecou, la propriu, si tot una bucata de uitare de lume...
N-as putea spune ca este o toana adolescentina, un gand firesc pubertatii. As fi total superfciala, caci in sine, asta inseamna ratiune. Si un complet albit poate simti asta. Momentul decisiv in care, in sfarsit te hotarasti sa faci ceva clar cu viata ta pentru cateva clipe. Desi nu e clar, pentru ca trenul te poate duce unde isi face cale, dar clar este faptul ca nu mai vrei destinatie. Ar fi ca o sinucidere dulce.. Omul care mi s-ar alatura ar fi pretios. Un strain de nicaieri, un amator de ,,distractie si stare de spirit Bob Marleyana''.
,,As culege un anume om strain de aici. Taciturn. Sa ne luam un tren in noapte de preferabil, niste locuri ce stau intr-un miros a asteptare de aventura, dar sa nu uitam a ne imbina cu cateva bagajele. Tricou, blug. Sa ne schimbam in camp sau oriunde alt teritoriu de pecetluire. Vreau sa stie ca POATE, si vrea, sa fie cu mine in nestiinta! Vreau sa vrea si sa mi-o zica, in soapta sau zbierare. Ideea ar fi ca trenul sa nu se opreasca, sa nu avem habar de traiectorii si sa gustam un impropriu necunoscut. Si sa ajungem... daca trenul... va poposi si cu gandul la doi vanatori de lumina si intuneric ceresti. Ce este ceresc, este al nostru si pur neconditionat, intotdeauna.''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu