marți, 6 august 2013

23:49

cineva, dincolo, s-a inecat cu apa, iar eu nu mai suport orchestra greierilor imbibati de fumul tigarilor necunoscutilor de pe banci. sunete de saruturi, ca de sperante fragile, aplecate usor spre casele fiecareia, vuiesc de jumatate de ora pe calea din fata usii blocului. par pline si insatiabile, in fiecare miez de noapte, de vara. ascult, impreuna cu lampa cedata pe lumina ocrotitoare-rumenita, si dansul particulelor de nimic, de praf si atmosfera inchisa, simtite ca sub reflector. si lampa s-ar lua cu mainile de bec, daca ar avea...
inchid ochii si mimez la randul meu un sarut.
scuipati minciunile si iubiti diferit de fiecare data, iubiti ocrotitor si cu mainile, cu ochii lipiciosi sau cazuti in lacrimi. imaginati-va ca cerul si parcul, cateodata, sunt acolo special pentru doua suflete... lasati sa va cuprinda un gust lung si profund, pentru ca mijiti a exprimare, a radiatii de pierdere (intoarcere in altfel de nastere suprema). nu va declarati obositi ca ati mai facut asta inainte, prima iubire poate fi ultima adevarata sau o pura greseala. fericirea o simti altfel la diverse varste, dar cand vrei sa nu te mai saturi de strigate, intr-adevar ai avut o renastere.
de ce nu am iubi acum, ma intreb? sa ne apucam de iubire, s-o facem cat mai putem si in locuri din timp planuite. sa simtim fiecare sarut sub un balcon de parter, si sa ploua in teama, apoi sa mergem intr-alt oras, sa simtim buze din nou in camera unui hotel modest, sau pe un acoperis din nordul tarii noastre, un mic petic vazut de la inaltime, ori in clasa fostului tau liceu. sa cotrobaim cu gurile pana si pe alei de munti, pietruite cu forme reci ca si cutitele, nesigure ca aschimodiile, sau sub zmeul vagabond lasat in camp, desprins din mana trenului, si simplu, sub indicatorul fosforescent ramas neinteles, si inchis, al unei farmacii. am sti mereu cand trebuie sa fim acolo, sa ne descoperim oriunde, putin si incet. am fi tineri. am imbatrani apoi. de ce sa zgariem cu fiecare puls, mai aprig, pereti abia varuiti?
de ce sa alunecam singuri pe propriile scari?
de ce sa ne simtim intr-un alb atat de proaspat? ecou, albi de puteri...
meritam nimicirea albastrurilor senini si diluati? miejii de zi ar fi tristi in fiecare parte din noi, cand ne-am plimba departati. am dansa stangaci la petrecerile singuratice, si ne-am dori sa mai fim tineri. fumul de amar ne va ameti cu alai, toata cararea parului, si nu ne-am mai cultiva. am saliva pe pagini de carti, simtindu-le goale la un moment dat. si detaliul zambitor, ai regreta enorm ca nu l-ai folosit mai devreme...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu