Orice poftă de încălcare a abstinenţelor spre dorinţe, sunt ca şi crampele musculare...
Cu fiecare amortizare a unei plăceri rupte din inconştienţă, de încercare peste premeditare, găseşti fericirea în materii care sunt dezbrăcate de orice fărâmă de viaţă. Însă dau viaţă. Dar vă fericiţi unul pe celălalt, ea pe tine, şi tu pe ea consumând-o, doar că iluzia face zâmbetul acestei materii. Zâmbetul din capul tau, râjnit cu degetul. Apoi, lipsa de fericire este nesimţirea materiei. Este totuşi ceva incorect: te zbaţi între realitate şi virtualitate, materia e infinită în realitate, iar tu nu. Oare aşa este jocul în nivelele astea, din cronologia impusă? Te regăseşti în a căuta fericirea printre noile ore petrecute cu dependenţa ta, găseşti scuze în nesimţirea punctului haotic despre care pot judeca doar apropiaţii tăi, punctul haotic care mişună după defectele şi dramele poveştii tale scrise până în momentele ce se scurg frapat, la intensităţi diferite în funcţia anotimpurilor. Ca şi vânător de defecte, vrei să aduci fericirea în cartea ta de desene rămase conturate, fără de culori; şi ceara din creioane se terminase. Toată ceara.
Şi din nou atragi dependenţa; confunzi, lumea ta, cu lumea tuturor lumilor, în spatele căreia mai există infinite în vid lumi, ca şi când ne aflăm printre oglinjoare pe aici...
Când eşti dependent de ceva, te-ai îndrăgostit doar de lumea ta cu ciupituri plăcute şi incoerente. Nu poţi fi îndrăgostit de lumile astea fără sclipire de pe pământ. Nu răsar deloc, este curios de fad ce se petrece cu superficialii care se gândesc la hartii, stereotipuri trecătoare, posesii lipsite de duh.