filmul unei pubere

Un siroi neted de lacrimi peste un container de ganduri trepidante. Asa incepuse seara ce devenise ca o jumatate, din acea vreme. Ma opresc din felul miscarii de om schizoid dependent de muzica diversa, imi privesc scorbura, una rece, cu o perdea tulburatoare de matase veche, care bazaie din cand in cand (pe musca din spatele ei o cheama Lorenza), mai trageam un ochi in oglinda, pometele drept nu era ca ieri, arcada este mai supta, face cu ochiul mai rapid, caci grasimea nu mai e atat de simtitoare pe un ten de copil ce isi doreste din suflet sa ramana nativ si platonic. Pe langa mediul virtual, imi fac loc si privesc o alta oglinda din spatele meu, un perete luminat, pecetluit sa alimenteze o tacere doar pentru a ma imita pe mine. Umbra miscatoare isi sufleca manecile, iar eu priveam din nou in oglinda lipita de sifonier: pometii mei albi sunt chiar slabiti, pana si de jocul luminilor in ochii mari, amagiti si de cerul din ziua asta, prefacatorit alb, ce dadea de gandit a zapada.  Joc cu un zambet si imi amintesc brusc de rasetele din bucatarie ce-mi dadeau azi intensitati diferite de migrena controversata, atroce. Bucataria aia nu e mereu fericita, bunici nu mai exista in casa asta, iar mama lucreaza cu spatula pe stari de spirit. Evident ca suntem mereu pe dinafara starii ei de spirit, nu multi se mai indeparteaza de cumplita limitare, dar ranita fiind pentru ca se face nedorita, foaia de Alba-ca-zapada iese mai badarana; in acest caz, cu intepaturi de un amoniac nesuferit ce iti preschimba si intelepciunea si omogenizare abatuta - o grosime de foaie, exact cum trebuie sa nu iasa vreodata. Pana acum, nu am urmarit nicio clipa, in tihna, toate reclamelea niste basme mincinoase, de la televizorul care vocifereaza, de Craciun, de sarbatori, de momente singuratice in care absolut, cu totii, fiecare profan, isi cauta preventiv ocrotitorii.