ce bine sună iubirea
dintre două coji
de portocală
se privesc cum zac pe canapeaua
care-i cărată
de atât de multă zmoală
să se impresioneze tenul
şi să atenueze moartea. timpul, flerul!
se uită coaja, la coaja piciorului tău,
care seamănă cu un colubru invizibil şi fără venin
dar nu mângâie blesteme, ajutate de pagini
care cioplesc fiecare privire de cititor la apogeu...
crăpat îţi e vârful genunchiului, estimează coaja portocalei
şi-aminteşte cum povesteai că-i e rău oricând,
nu mai are putere să nască leul polar
şi să-l urce cu stăpânire pe-o scară citrică
iar genunchiul să asculte cum urlă
despre ultimele femei pipăite funerar.
este superb să vadă cum surorile ei,
crustele de pe fruct, filate
cad, să completeze pădurea, din jurul munţilor,
genunchii.
şi era o podoabă atât de plată ...
ce se cambrează
precum o câmpie - perdeaua neaşteptată a cărnii misterului
pământul
uşor îngropat chiar de fiinţele dezorientate de tristeţe
care încă de ieri, doar uscăciuni fumează.
ce potecă spre murire, spre gelozie
cojile ard în canapeaua păcălită de zmoala mieroasă
iar femeia cu genunchi din roci ale munţilor cu gura mare
rade o altă portocală
şi-o aşează pe un fotoliu
ce urmează a fi mâncat fatal, de-o marmura dureroasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu