În locul unei alte fiinţe

Acum pot scrie, camera neagră mă face să fiu eu însămi. Repetiţii de aşezări grele peste coapse, mă corup încă de pe acum. Sunt curată, mă simt curată, deşi atârn într-un fir de loţiune mizeră, cu care obişnuiam să fac jocuri la foc cuminte...De obicei negrul e mult mai intens decât albul pentru mine, căci în vălul de nimic poţi zări oricând chipuri, la timpuri neaşteptate care te sperie precum capcanele - ele ne fac să ne bâlbâim ca şi copiii în faţa magazinelor nou-deschise în cartier, cofetăriile. Ieri cocleam în alt fel de cameră, cu aceeaşi poftă de a scrie, oprită din funcţiune însă pentru scris; cum venele tremură sub siringă şi desenele crăpate, roşii, din albeaţa ochiului, răsună în strigări că sunt deranjate de gene prăfuite, infecte, mai senile decât buzele ce se gustă ca cearşafurile tăiate de pete. E inlocuibil momentul de atunci când cineva se târâşte la tine şi îţi promite o afecţiune sinceră, o protecţie în avans şi multe alte plăceri fără vicii viitoare, fără durere strânsă în elastic târât în tălpi sângerând. Momentul continuă rânced, cu provocarea din partea mea. Să fiu ştearsă complet, apoi reconstruită în uşoare bucăţi de libertate. În trepte, pe rând. Apoi dispariţie a cheii imaginate, revenirea negrului, abundând de halucinaţii, zăpadă la geam, frânturi din copilărie cu multe bibelouri aliniate, ciobite fiecare în locuri obscene. Acesta era răspunsul. Nimeni nu mai voia să ajute. Mă pierd întotdeauna vorbind singură în camera asta, mi-aş dori un compartiment în care să vorbesc pentru totdeauna, şi care să mă reproducă mult mai frumos. Ca să mă scriu. Îmi uit gândurile aşternute literar pe mintea asta de om fără milă. Când nu am milă, amnezia faţă de corpul meu şi materia care se crapă fără a mă face să simt, este aici... Am avut încredere în lumea ce aparţine unei curbe de suflet la care nicio substanţă udă, provocatoare, nu a ajuns. Ştiinţa păstrării ei şi pura singurătate mă aduc în faţa oglinzii şi pot spune că nu sunt stingheră. Pot să mă simt în sfârşit. Am curajul să privesc, fără a fi distrasă de crăpăturile pereţilor ce-mi zâmbesc şi mă imploră să nu îmi mai ating vreodată corzile pe care moartea se joacă: ciudatele vene. De ce existaţi? Nici nu ştiu dacă m-am uitat la ele în întuneric cum am crezut. Privesc o continuare în care mă abţin, şi răzbat prin fuioarele descântate ale morţii; nu mai vreau să văd pete negre în oglindă, cum premeditam. Sprâncenele sunt ca norii şi încet-încet dispar... Ochii îmi sunt absorbiţi şi îngropaţi de un vârtej străin, mult prea târziu... Resimt mirosul cărnii ce a trăit cu teama, toată viaţa, dar şi gândul că voi fenta cu fiece clipă, piedica pusă tocmai de cineva care stă sus şi s-a amuzat dintotdeauna pe seama mea, şi mai ales pe a altora. Nu îl urăsc. Mi-a demonstrat că pot să rânjesc unui viitor, în mediocritatea mea. Alţii plâng pe umărul trecutului. Eu mereu m-am gândit la ce trebuie să port a doua zi, m-am gândit la câte umbre pot fi schiţate pe pereţii colibei mele, câte umbre de haşură să fac, în urma oamenilor îngustaţi, şi aproape trecuţi în inexistenţă după atâta agonisire de momente nepunctabile pentru mine şi cel ce râde de mine; într-adevăr m-am gândit... la frustrarea care mă arată în palmele ei când tremurii buzelor cad de comun acord să aibă ritmurile lor, muşchii pomeţilor care vor să învie ochii, pe contur. Cearcăna care vrea să respire şi împrăştie tot aerul de cocină inhalat subit, de nicăieri... Şi doar pentru o călătorie sigură. Am stat pe loc mult timp. Tot ce există, dar absolut totul, îmi poate rezerva câte o călătorie. Nu pot spune că toate trebuie răbdate plătite, dar...