vineri, 7 februarie 2014

Ploaia nu are rimă de pe urma noastră

furtuna. da, aceea
supranumită fantoma stârnitoare de neînţelegere
printre rărunchii pădurilor a căror încleştare
mituia pentru împleticire şi dorinţă care salivează,
crengile,
soseau unele peste altele, pieptănându-se diform
speriindu-mă dintr-un pat - plângeam pe un furou...
cânt, se îngrozeau de ele,
,,părul'' cu niciun calendar nu se aşternea
căci n-aveau zorii nopţii - zorii zilei,
sâni ori gropiţe pe sub gât...
plecam. plecarea încet, credeam că se familiariza...
*
nu recunoscuse, dar ne prinsese pe străzi fără de maci...
la fel cum ploaia îi abătea de la gânduri
pe gradinari, nenorocindu-i gâdilat
şi le aruncau fericirea între pleoape, 
iar mirosul de pamânt dubla starea stelelor... în pupilă,
chema îngerii pe tâmple
fără sânge, fără nume
plini de dicţionare mute
şi nimic nu era mai dulce decât prevenirea dragostei.
prevenirea germinării.
tăiam mincinos cu firele...
de păr. ude, pielea ta apropiată, 
ce copia învelişul unei perne în salivă, de copil, dar mahmure...
un ocean drag, îngălbenit de electricitate înfrumuseţată,
şi neobişnuita veghe, un bec cu balada sa nefastă...
care gemea în nicio timiditate, cu întreruperi aproape curate...
precum: apa din ceruri avea să se stingă.

te sărutam fără întrerupere,
 dar îndrăznea să ne poarte pierduţi ca-n coridor
pe mări de nisipuri şi asfalturi neînsămânţate, 
ce priveau de jos inelele chematei ploi
dar şi piruetele balerinilor pierduţi în depresiuni
ce au iubit paşii altor paşi, dornici
încolăciţi de un suflet cu chip de ghilimele
care, de mirare, nu şi-a mai gasit sonet
la încrustarea oamenilor, şi nici la legea firii
unui amărât leac de contopire.
leacul de contopire nu a stat la discuţii, niciodată cu mine
de aceea nu sunt scaune din catifea
 pentru concluzii.
privesc cum îţi fug culori umede în ochi
te dor, sau vor să plece
roagă-i să mai aştepte, unul lângă altul. până răsare dimineaţa
care mereu, datorită nouă va înnebuni... !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu