În mansarda înjositoare,
plină de foi desconsiderate, şi mătănii,
vise dezarmate,
se purta, plutind, o crimă inocentă
care trebuia să vâneze lacrimi,
sânge în pensulă
şi însemnări pe un perete,
ca pentru recii trăsniţi de neputinţă.
La fiecare obişnuită nelipsită iluzie de zi,
spre urmare, la fiecare apus de soare,
revenea-n pagini, o toamnă nouă,
plecau înfloriri vieţuite în nesperanţă,
descoperind doar tulpini pline de sensuri
ce se gustau îndelung
de către pragmaticul trup şovăitor,
pentru că se destrămau
luminile ochilor
ce înseninau conceptul iubirii
şi dădeau năvale bătăliile frunzelor.
Iar Ei, natura dându-i avânt...
iar Lui, poezia, depravare,
exista rouă. Dimineaţă, puritate…
Într-o bună zi te voi înțelege...
RăspundețiȘtergereSOArtă
RăspundețiȘtergereÎn mansarda de un alb imaculat
plină de urme de ploi,si de vise
stateai tu, o inocentă
culegeai lacrimi,în pensulă
şi -tidesenai visele pe un perete,
ii incalzeai cu fiecare tusa,
erai tot mai aproape de soare,
erai tot mai coapta,
infloreai, cu fiecare lacrima data deoparte
se te trezeai la viata cu tot mai multa speranţă,
descoperindu-ti tulpina plina de seva de viata
ce trebuie gustata îndelung
pana ti se aprind de viata luminile ochilor
conceptul iubirii
şi da năvala roaseata obrajilor in bătăliile inimii.
Iar El, o saruta de ramas bun...
iar Lui, ii va ramane doar poezia
O va citi in fiecare dimineata in picaturile de rouă. Dimineaţă dupa dimineata, va tanji la seva plina de puritate…