Magicul

Dar ce este iubirea?

Iubirea era ceva ce doar moartea trebuia să înlăture. Androginia e sublimă, e dedicarea ce poate fi o eroare sau un tărâm veşnic schiţat în atmosferă. Oamenii nu mai sunt de poveste... Nu se mai scriu cărţi bune. Oamenii sunt de plâns, acum. Plâng pentru ei. Ei spun că nu au timp, când timpul se poate opri oricând jelesc. 

Mai rar credem în lacrimi, însă minciuna asta străină implantată în sufletele lor, merită fiecare secreţie. Sufletele de azi, care mişună în exaltarea exterioară a obiectelor considerate valoroase de alte părţi dezvoltate din om (comercialul), nu mai deţin geniul din spirit; a pierit, fără urma de atunci. Geniul era fantezia învăluitoare, care să dea pe spate neamul de dincolo, posibila creştere de după moarte, etanolul artistic, trăirea într-alt corp materializat sentimental, cunoaşterea profundă, o tăcere peste priviri, învelite în mediu ce plesneşte a natură. Nu mai au cum să îşi găsească stilul, ochii, suflările, nu au idee despre căutare, bucata care ar putea să completeze cu ei. Nici măcar în deja-vuuri nu mai cred, în aşa-zis destin. Era frumos înainte să crezi în destin, o credeai cu mai multă puritate şi nu grija înconjurului uman. Orice era subiectiv într-alte vremuri, iar astăzi ei fac doar să ocolească, să plonjeze în alt fel de topicuri... Cine mai vorbeşte ore întregi de iubire? Ce pereche? Insectele? Ele nu se bucură de cuvinte, dar felul în care ţin de cald cu aripile, ori se zbat pentru puţină desfătare în răcoare, este magnific. Totul a devenit încadrat în tipuri acum. Oamenii aveau universurile lor, paralele în conţinut, intersectate în sens. Aceleaşi veşminte, carne etalată pe pământuri, măşti false, zâmbete ironice care sfidează omenescul, introducerea unei apariţii în omul din tine, ce nu se mai crede spirit. Uităm de acesta când ne grăbim, pe trotuare; înjurăm cerşetorii şi ne punem copiii pe bucăţi de plastic neatractive. Aceste lucruri nu emană iubire, dar adevărul este că ne-am schimbat, în rău. Mai avem speranţă, şi am s-o spun în sfârşit. Iubirea era un ideal de trăiri, un tot unitar, după jocurile minţii şi încălzirea lipicioasă a eurilor interioare. Trufia prin contopire este doar oferirea spiritului, un sistem mai acordat pe note de plăceri trecătoare. Un lucru merită să i se atribuie iubirii: nesfârşitul, ,,acel ceva'', al nouălea simţ în al nouălea cer... Am observat că sunt contemplate gestica scrisă din textele studiate la şcoală în gimnaziu şi liceu... Cât de scârbos. Învăţământ, simţire? Cum, unde? În realitate, în aşa-zisa androginie pe care o văd pretinsă acum, nu se simte contemplarea. Nu există.Le simt ca pe nişte răni, cineva mi-a spus ca am să-mi găsesc recompensa pentru viaţă şi această lume cât un şir de infinit neştiut, conformist, batjocoritor alene, credul. Recompensele pe care le văd sunt acru de inutile. Sunt vagi, deşi atât de transparente, foarte previzibile. Ai zice că în fiecare (artist, om vechi) găseşti un Rege al Revelaţiei, atât de scunde sunt talentele celorlalţi, mulţi... Iubirea o găseşti călătorind cu sufletul tău lângă cel ce înţelege, bând cafea, stând în frig şi nesimţind frigul împreună, când ai parte de neobişnuit şi totuşi nu foloşeşti acest antonim, pentru că din start nu există noţiunea de ,,obişnuit'' (peste tot sunt regi şi regine, spiritisme câştigate, săruturi frumoase), când culegi şi mănânci fructele în natură, tot împreună cu sufletul, pătezi iarba de roşu şi se simt fiorii energiei a două karme. 

Acum scriu în acest sfârşit despre artişti: îi rog pe ei să iubească frumos, să se facă artişti, să înţeleagă arta şi să îndepărteze şablonurile murdare cu nevoi deja ştiute de noi, să nu le mediatizeze, doar să le ocolească, să se fericească de orice suflet care poate să surâdă - şi vă veţi da seama cine simte şi spune fără ascundere. Orice să simtă, doar apăsător şi audibil, chiar şi inhibarea să se manifeste în semne, să urle pe câmpuri, ca şi elementele să se odihnească în spontaneitate mai grăbit...