Eu aveam corpul rece, aşa realizasem după ce şterg oglinda de aburime şi mă văd ca în ocean virtual, albă, pierită de bronzul de pe marginile umerilor, de astă vară chibzuită. Cu ieşiri forţate. Meditaţie sub presiune. Şoptesc doar fum cald, iar corpul nud e ca o pâine cu fierbinţeală moale şi proaspătă, amăgind punga, făcând-o opacă. Şi de abia m-am găsit cu septembrie, e devreme, dar o să fie în curând octombrie. Am faţa albă, picurată, şi îmi place. Or să se usuce şi sprâncenele după ce mă tirez în sufragerie, iar când voi clipi, genele sigur vor rămâne de o udăciune rece şi supărată. Va fi ca la teatru, ca după lacrimi. Nu prea ştiu ce vreau să spun, deşi plouă.
...ca dinţi se afişează frunzele de după ferestrele parterului, unii strălucitori, sunt paturile verzi stând sub ploaia care s-a acomodat de mai bine de douăsprezece ore în orăşel. Aş vrea să plouă ca viituri pentru totdeauna, fără vreo inundaţie. Am să o accept doar când voi deschide gura şi mă voi lăsa hrănită de infinitul stând sub convenţia care nu mi-a plăcut niciodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu