Când îl vezi, şi tremurând, îţi şuieră universul că el este singurul, primul şi ultimul care te-a atras, ţi-a descoperit sufletul crăpat în mozaic şi mintea slabă, îndestulată, ţi le-a îmbinat naiv, cu paşi fără de semnal vreodată, conştientizezi chipul pururea. Atunci eşti înfiripată în amorezare.
Atunci când te plimbi pe strada urbană şi întâlneşti din spate oameni cu glugă, nu-ţi dai seama cât sunt de ieftini, doar alergi şi nu alegi, efectiv îl confunzi mereu şi te afli nu doar într-o mare, negreşită stare de înşelare... ci şi într-un condei de nebunie a obsesiei. Obsesia e dulce. Când eşti îndrăgostită, idealizezi, nu alergi fără să alegi... Eşti atât de însumată cu ideea de îndrăgire, încât ştii c-ai făcut ceva ce ţi-a supărat mama sau fratele, în definitiv ai idee astfel că poţi să-l vezi doar rar... Să străluciţi pe cărare, ca ultimele fire de păr ale ţinutului. Să acoperiţi lunca de atmosfere opace, prăfuieli mistice, cosmice, pământene. A întruchipa bucata de fiinţă până şi într-o legumă, te transformă pe tine în slăbănogie curată. Dar este preţioasă. Dar este plină de scurt-circuite. De data asta, acelea între bucurie şi regret. Că te-ai bucurat prea tare, şi ştiinţa că nu este el, te deprimă. Dar absorbi sentimentele... Lasă-te în voia vieţii. Iubeşte ce e frumos, nu pârguit de imitaţie. Clachează în braţele lui, chiar dacă ştii din propria-i gură faptul că nu îi place să fie atins... Fă-te mică şi arată-i criza care te ciuguleşte de multe luni. De un an, Ariana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu