avea părul lung şi-o figură comună,
convingeri verzi, de globi bătrâni,
ai surelor plane figuri de piele
piele albă şi ceratică
arsă piele, şi bolnavă.
oglinda ei umană mi-amintea de iubire
şi mă poseda spre-nmormântare de buze roşii
buze roşii, de lac, abunde - o natură inconştientă ca fâşii.
geometrica semnelor zâmbea neştiutoare odată cu gura
inepţiilor de cotidian-octombrie
într-o negură de fruct impus,
o cameră, cu falşi martiri,
a cărei-nsemnătate-avea cavernoase margini.
tăceri şi privare de frunze îmi lasă
grave, groase - mă educă
mă educă prost, şi lin, dar clar şi maiorescian
zguduie fiinţe polare, o minte şi putere-a două picioare.
mă farmecă pe umăr un profesor,
şi deodată ochii-mi ciuliţi vorbesc,
şi-i ascund pentru-o fecioară,
cu aţă în prăpastie de lemn
lungă şi sacră alee de imense desene
pe care-o pot corupe la nesfârşit în maldăre... de păşit.
însă faţa ei mereu fuge-ascunsă-n palme talentate, de tei
şi mereu îmi cade rugător pe plete de vreme, s-o iert
când se duce pe pernă, să-şi spele părul...
să-şi inunde ochii, şi cureţe mărul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu