Detaşată

Am o vreme în care aş scrie exclusiv despre dureri... Şi ca să nu las o psihoză neterminată, astăzi am adormit cu ochii, cu pleoapele înca mişunând acolo, cât o faşie de orizont, simţind durerea de migrenă şi aceea de rece, un muşchi sugrumat pe piciorul drept. Cineva a vrut tăinuit să nu mai respir în astfel de momente. Ronţăiam efectiv aerul coleric şi îmi contractam mandibulele ca să uit de dorul unei ciocolate din industrie, care mă pune atât de mult la pământ, mă înclină la 166 de grade, şi încet-încet îmi cade parul, mă răvăşesc ca făina greoaie. O zi lungă, s-a semnat doamna asta pară, dar însorită, de octombrie. Plină de proşti. Un urlet strident ca o pată de sânge menstruativ, pe lângă asta, ,,mă făcea să adorm'' - agonia se întărea odată cu puterea mea de răbdare. Niciun cântec de pe coloana sonoră atât de singură dintr-un film filfizonat şi adolescentin nu m-a fâcut sâ-mi amintesc de mine şi linişte. Parcurg singură începuturi de discuţii cu sinele meu despre zâmbetul în perioada celorlalţi - în perioada oamenilor, atunci când ei nu tac, atunci când ei mă privesc fixist şi îmi doresc să nu mă privească; atunci când îi văd în camera aceea şi ascultă fugitiv aceeaşi muzică, pe lângă mine. Nu are de a face, dar mi-am amintit de o nuntă, un ritual care durează mai puţin decât credem. Absurd îmi ascund eu cuvintele, cu funde şi sub clape de note înalte, nervozitate... Subit, menţin starea de vinovăţie şi laşitate, considerând că literele mele puteau să apară pe generic de film, nu într-o carte cu inimă. Mai slab ca un thriller, ca o comedie subtilă, mai tonic decât un şoarece mirosind apa din ploaia care şi-a bătut joc de mine într-o zi, şi m-a flegmat efectiv până m-am trezit în casă descălţată şi am suflat norul de deasupra. Până la drumul cărţii din biblioteca liceului, mi-am întâlnit şi floarea culeasă, doină doar din miez, nimicirea pupilelor şi calmul leac al coroanei de nimic în care răsuflam înglobată cu  amestec de neştiinţe. Ne-am făcut semn de revedere, doar ca două raţiuni, şi se mira că mă duc dincolo, să citesc. L-am pecetluit pe Cărtarescu, dacă Sylvia nu a avut noroc de mine în acea parte de lume. Am simţit mustrare astăzi, nu ştiu pe cât de interesantă, că o persoană interesantă chiar nu i-a făcut faţă, nu a produs-o în mod special - e din generaţia mea şi cred că am jignit-o. Putea să fie mult mai proastă de atât, decât să-mi dea o palmă în frunte pentru că nu o auzeam. Culmea a fost că mă întrebam în mintea-mi: ce ar fi dacă ignor şi de data asta? Să facă un semn cu mână de ,,las-o baltă''. Nu a făcut, parcă a ştiut că aud. S-a nimerit momentul. Am reflexul, scriam - copiam mai exact (meseria mea preferată, visul meu dulce) - şi muzica fiind tare în căştile urechilor, credem că nu pot auzi... şi da, am reflexul. Simţisem din altă lume parcă, din urechea stângă, îndreptată spre gura tipei, un ,,Diana'', de precupeaţă tânără. Am continuat să scriu şi greşisem o literă, dar tăcere. Un plici peste frunte şi un compliment în surzenie, adică neputându-se fără ecou în clasă, un compliment sincer din partea mea. Cel puţin, puţin, puţin, pe moment. Treptat, aveam şi văpăi din urechi, nu doar muzică. Dar aşa sunt la început, influenţabilă, impresionabilă, acumulată. Îmi pasă. Mai vreau să trec prin aşa ceva, până îmi intru în coma de apatie neglijentă, de leşin al scremerii imunităţii neuronale. Sunt doar proşti, copilă...