Constatare inainte... devreme.

Oricand, oriunde, pot realiza ca sunt om. Teoretic. Dar de oricatul ala, habar n-am. Stiu ce voi fi si ce nu. Voi fi ceva fara de suflare, intre patru scanduri si un cui; si nu voi mai fi cu ei, cu voi. Nu voi mai fi tacuta, voi fi absentata in prelungire. Ma gandesc doar la ce o sa se intample cu mine, cum s-a intamplat cu ceilalti, iar la fiecare sfarsit de obicei funerar ma pun oarecum in locul ,,miluitului''. Chiar e miluit de se leapada de asta lume. Ideea e ca, si eu voi fi moarta! Toti vom fi, trebuie. Eu nu sunt nemuritoare. Si eu voi simti durere sau un vis amar, voi simti degerare, inghetare. Unii, bineinteles, oameni cu principii superficiale, spun ca nu e timpul pentru a ma gandi la asta. De ce? Cred ei, ca dupa doar 15 ani e imposibil sa ma duca mintea la asemenea ganduri. Sunt prea mica, ce naiba! Dar nu, nu exista asa ceva. Te gandesti de obicei cand e prea tarziu, si moartea te va invalui cu tot cu panica. Altfel luand-o din timp, precizam ce e si ce nu, ce tre' si ce nu, ce se va intampla si ce nu. Pui cap la cap totul. E ca si cand ai pune un plan fara o baza. Doar meditezi ceva secunde catre ce inseamna a fi om. A fi om inseamna a prelungi sirul de relativitati si principii. Inseamna a gandi fara sa iti placa (nu ma refeream la verb, ci la situatie), a vorbi fara a realiza, inseamna mult, multe, inseamna chiar totul. Cand esti om, esti totul si nimic. Ma pun in situatia de pieton care a facut bine ca a trecut pe verde. Am ajuns unde voiam. Si dureros e, cand inchid ochii, si stiu ce ma asteapta si ce va urma, ce se va intampla cu mine-n definitiv. Lumanari, cruci, necuvantatoare, poze esuate si ganduri catre ele ca spre simple hartii si nu sperante in a-mi gusta privirea PE VIU...

Cromatic de strasnic

Imi apun, usor, privirea
Impaciuitor si parca apusa
Peste de rau parerea scursa
Peste verde ca de fosfor
Si peste umbra de ganditor,
Pe-o banca zacand; chiar copila!
O privesc ca dinspre apus
Si realizez ca spre rasarit,
Pentru care, ma simt compus,
Inainte de apus
Un trup trudit, din doua construit.

Dar dinspre rasarit,
Incep a ma simti apus...
Apus si-ncet, cu un strain convertit,
C-o perna subtire de trandafir copilit,
Pentru a cere mila din san
Si tot sperante pietruite adun
Ca sa realizez topitul stapan
Dupa nehranitul instinct acetofan,
Iubirea la superlativul dintr-un turn...
Unde, m-ar vizita rozarica,
C-un accent pe primul ,,a'',
Pe un corp scurt, c-o briza romantica
Si plete-i in reflectii din safir...

The blower's daughter

Ahm... si cand graieste ,,I can't take my eyes off of you''... e magic, pur si simplu.
Nu consider ceva extraordinar piesa aceasta.
Are sclipire, asta-i clar, din vederea mea. Imi place.

D-ale generalei.

Vad doar un cap si o ceafa inrosita de emotii, emotii de aproape licean, chiar o tabla trista, murdara, prafuita si totusi neagra, cu urme de burice ale degetelor transpirate, capodopere lucrate cu mare grija, migala si timiditate de catre piticii clasei a IV-a B, probabil la ora de matematica si ma-ntreb: mucosii fac cel mai mare multiplu comun dintr-a ultima clasa primara?! Sigur Edi cel voinic nu se va descurca, maica-sa-l stie si eu il vad impiedicat. Ar avea cu cine semana de eram verisori ori orice altceva.
Aceste lucruri erau nimicuri, de asemenea. Imi reindrept privirea. Incerc sa umilesc, prin non-prezenta si ignoranta mea, colectivul si tot ce-nseamna ,,copilandru'' cu buletin. Sa fim seriosi, nici inainte de un test nu se stapaneau? Panica era mare, intr-adevar, dar in loc de a repeta, noi chiuiam, bolboroseam si latram mai ceva ca la zoo. Desigur, ,,noi'' generalizand subit. M-am pierdut spre o noua directie. A, da, banca. O alta bucata, murdarita, de sila si poate ceva tus, semanand a creion din pricina varfului rupt din neatentie si repezeala, chiar de lacrimi, dar niciodata deranjata de vreun succes sau triumfare.
Doua coli albe; una pozitionata, pe care scria ,,numarul 2'' si cerintele parca lenese din cauza xeroxului care, parca, tot, si el, nu voia sa dam lucrarea, cu privire la razboiul de independenta si inutilitati precum combaterea trupelor pentru o banala religie care pana la urma era doar pura filozofie; alta coala, pe un unghi de 60 de grade, documentul realismului, mai cu frica, mai cu confuzii, scrisa in jumatate de ora. Prima pozitionata era cam pe 160 de grade. Interesant, nu? Bisectoarea era chiar pixul figurant... dar nu va spun a carui unghi. <ABC ori <DEF. Penarul... portofelul... posetuta, neagra si din ce in ce mai absenta. Caiet in ghiozdan, sticla cu H2O pe banca. Inovativa de mine s-ar fi gandit, off-topic, din plictiseala sau dorinta de exprimare, tot din plictiseala dar parca diferita, la a scrie cu markerul negru pe sticla cu apa o copiuta. Iar pentru a masca, deoarece sticla e opaca si plina de picaturi nevinovate, fierbinti de apa, sticla avand o forma cilindrica, tin mana in peretele spatelui celui din fata. Ati inteles tot, deci. Cat mai mic si cat mai sigur. Haha... care ar fi fost curajosul?! Alin, da, dar nu i-am impartasit povata. Mai departe, nu mai am fir, si nici film. Sau, film am, dar ,,film''... la naiba!

Cuvantu' nou, respectiv zilei!

Inconsecventa.

,,Esti o inconsecventa de un semestru incoace!, Stii ca mai e atat de putin? Te lasi pe ultima suta de metri?, Esti prea lenesa, prea delasatoare, dezinteresata si cu capul in nori!, Nu cred ca ajungi la Pedagogic sau LMF, poate pici la Arte...! (de parca Artele, in sinea tampilor lor, e un liceu devastant)''
Replici de genii.

Niste exprimari precare din partea incompetentilor mei profesori, carora cururile le ard din pricina examenului - Evaluarea Nationala -, in care incredere nu mai am si observ ca sentimentul e reciproc intr-un mod total ireal. (observi, INCONSECVENTA, INCOMPETENTILOR, IREAL, ordine alfabetiCA, CA doar, suntem la ora de limba romana, cu Batrancea!) Consider chiar nefolositoare adaugarile lor (poate au dreptate - dar exagerarea e inutila), imi aduc critici si cuvinte ce nu mi-au fost adresate niciodata. Regimul e: stimulezi creierul si vointa doar atacand. Mai sunt 5 saptamani si mai am putin si numar pana si zilele.
 Deci, te roog, inca o povara? Nu destul exista colectivul? S-au razvratit profii! Oare exista o secta elevi-profesori?

Melodie ,,de suflet''

Sper sa-ti placa si tie.

Cauta-te. Gaseste-te.

Nu stii unde mergi. Dimineata ti se pare atat de lunga si parca ti-e furata. Si totusi... mergi mai departe. Iti oglindesti parca zilele ce au fost si ce au ,,sa vie'', in nevinovata reflectie a razei soarelui pe capota unei masini proaspat lustruite. Te orbeste. Din fericire, oglinda se va desfigura curand. Va pieri in divergenta sau convergenta, doar din pricina ploii ce-o sa vina...

Pleaca. Pana nu va fi prea tarziu...

Miez de gand.

Pe masura ce-mi citesc creatiile de odinioara, si chiar cele prezente dar nu expuse, realizez, citindu-ma teoretic, simtindu-ma practic, imi dau seama ca versurile sau frazele compuse au intonatia lor. Cine are intonatie? Cine citeste si simte cu intonatie? Poezia... Poetul... Au farmecul lor. Gandul si in primul rand retina ta citesc cu intonatie. In cap si cutia vocala/craniana, ai o voce tare, dar atat de tacuta... atat de prezenta, atat de absenta. Atat de naturala, si parca semanand cu o ghinda, ce are gust de aluna. Aluna din povestea veveritei care, totusi, doar un personaj fiind, are miros, are gustul ei, are coada ei stufoasa care parca te gadila cu mintea. Cu gandul! Mereu gandul... Surdo-mutii... nu zic bietii de ei, pot citi prin desene, si simti exact ca niste genii; orbii, aidoma, pot fi ritmatici doar cu cateva note muzicale si suflet, suflet care, iti inspira pasiune.
Cateodata, te simti ca intr-un film. Reflectoare, cameramani, o scena - sau... Soare, priviri si un gol plin...

O noua zi.

Dar nu noi dorinte. Sau, poate sunt, dar nici macar in gandire nu mi le exprim. Ma simt hotarata. Macar in scris. Ziua asta insorita a vrut sa imi aduca aminte neaparat de faptul ca vina vara ce mult o astept... deoarece intervin schimbari si vreau ca ea sa fie la curent cu toate cele gandite si pregatite pentru a fi puse in aplicare cat mai repede posibil. Vine viata de licean, cu glumite proaste sau bune, figuri noi si posibile caractere neschimbate. Nu doar ziua insorita mi-a adus placerea asta, ci si poza asta pe care am gasit-o navigand pe weheartit.com.

Alte ceasuri, alte pasuri. Micul felinar al parcului prin imprejurul caruia nu am mai misunat, fiindca oamenii din jurul meu sunt speriati de bombe la ora unu dimineata, e acolo, si-l vad cand am ocazia, batut de lumina nemaintalnita si neinlocuibila a zilei.

De un superb cer am avut parte. Era intr-o duminica, parte. Am ,,rAs'', cu A de la Aligator, tot digul cu talpile preocupate de niste adidasi albi, care mi-au facut plimbarea mai amara decat imi imaginam. Zau ca ar trebui sa imi iau alt telefon. Difuzorul e stricat si nici nu face poze stralucite (nu ca asta ar fi scopul telefonului mobil, dar nu am avut ambitia necesara de a strange bani, respectiv, BANI pentru un aparat foto compact). Pomenii de telefonut, pentru ca la el am incercat sa vorbesc pe dig, in timp ce savuram aerul ierbii. Si nu aleia legale, ci naturale, fara foite si alte dracii. Cu telefonul nou, mai vreau un aparat foto, as mai vrea sa-mi vand bicicleta eliptica, sa imi cumpar chitara clasica, niste tenesi noi, un fluturas pentru badminton, role chiar, materiale pentru pictat, schitat... Multe nimicuri ce pentru mine-nseamna mult. Imi fac ziua si timpul.

Uite, uite, uite, uite digul! Portiunea mai deschisa incepand din coltul de jos, drept, reprezinta digul. Denivelarea aia a scoartei terestre ca un deal, stiti voi. Stufoseniile dinspre partea stanga is podoabele verzi ale naturii. Culoarea aia ,,apoasa'' e chiar apa. Raul Ialomita. Ce curenti erau... Minunati. Canicula chiar! Si adevaratii nori de aprilie. V-am redactat, ma gandeam si la voi, cum ca nu dicliti cum trebuie imaginea.

M, ce pot spune, frumoase zile. Cu exceptia colectivului scolii, desigur, care nu imi prieste.

La ora de romana.

Era a doua ora pe ziua de atunci. Dam noi frumusel culegerea rosie la pagina 158, citim exercitiul 6.
Ca sa vezi! Un fragment de Paler, din cartea ,,Desertul pentru totdeauna''. Ridic mana, sunt aleasa, citesc. La sfarsit zambesc si retin grairea. E perfect. Subliniez cat ai zice ,,pix'' o fraza ce mi-a placut, in care m-am regasit. Spranceana colegei de banca se intreaba ce-i cu mine. Ii fac semn, ei, fetei, catre ce am subliniat si aprob soptit aceasta...
,,Timpul nu reprezenta atunci nimic, nu exista pentru mine.'' - Octavian Paler

Si acum e la fel.

Iz de muza

Pe o panglica-nstelata, se iveste cate-o pana
Iar pe scotch-ul nisipos s-arat-o cantareata.
Si cu una, si cu alta, ce sa faci cu amandoua,
Pana-i dau noua, domnisoarei pentru panza
Dar seamana a Luceafar, ce-ntelege gustul.
Cantareata dau, sinistra, pentru orologiu
Dar a mai fost la opera, vazusesi cand trecu' Prutul
Si semana tot a Morgana, dar deja ti-ai luat copilandru...
Se putea sa nu guste solul, crezandu-se o manza?
Pleaca la a bea apa, din lut de cana
Miroase-ti absorbind vantul lung de pasare,
Realizand ca odata si-odata,
Acea pasare te-ar fi nascut
Iar din primul ceas, c-un iz de muz-ai aparut...
Ce te cuprinde lin, pe rana.

Crazy thing called love

Audiţie plăcută!

Norocoasa de Ghazel...

,,Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi,
Boţind cerşaful meu cel alb cu mâna ta gentilă;
...
Şi sânii tăi s-au eliberat  de-a hainei crudă silă''.

Femeia din mine, care sper - minune - să nu se asemene celorlalte niciodată, visează la un poet ce pleacă atunci când trebuie, cu ploaia, cu fulgerul... Şi revine cu ciripit.
Copila din mine, care sper să nu fugă niciodată - care se înfăţişează pe porţiunea de chip şi accentuează dimineaţa, ca într-un fosforescent al ierbii, ea, ea ar vrea să precipiteze mereu cu gheaţă, sub şi peste cele două trupuri. Peste al ei... Şi peste cel ce aparţine ei.
 

Cică ceva nou.

Astăzi am învăţat ceva nou... Viaţa e profesorul, iar noi suntem elevii. Uneori elevii devin profesori între ei, schimburi de cunoştinţe... bileţele de noapte, cine la restaurantul hotelului şi cafeluţe stranii venite la pachet cu gafe şi complezenţe! Ma întâlnesc cu cineva care-mi spune să fiu mai prudentă în datul cu părerea pe internet, fiindcă în realitate aş fi ,,varză''. Da, recunosc, aş fi varză, deoarece par dislexică şi sunt complexată, timidă la maxim, frustrată, lucruri ce vor înceta a mai fi prezente începând cu întâi aprilie. Promit. Şi am să pot înfrunta orice răutate din enigmatica asta de clepsidră numită societate, care se scurge şi devine plină când te astepţi mai puţin; întâmpini vizitatori, musafiri nepoftiţi pe care nu tinzi să îi agreezi, dar începi uşor-uşor să descoperi mentalităţile, calităţile, chiar de ţi se pare patetic, penibil şi copilăresc; pe viitor îi vei mulţumi Divinităţii care pentru mine există şi nu în variante ştiinţifico-fantastice, bisericuţe şi mânăstiri în lung-lat, ci doar în cutiuţa ticăitoare dominată de encefal pe care superficial şi fără de teorie o numim suflet. Înveţi ce să spui, ce să nu spui dar asta în cazul realiştilor, care pot conştientiza şi pune în practică logica, ceea ce printre generaţiile mai tinere nu găseşti zilnic. Când tristeţea te cuprinde, apelezi la prieteni. ,,Prietenul la nevoie se cunoaşte.'' Prietenul la biştari se cunoaşte. La bere. La femei... La scrum, dar niciodată la nevoie. Am văzut exemple. Le-am luat ca exemple ,,din cuşca mea'', că dacă erau generalităţi şi adevărate exemple, ofeream ceva mai realist, mai puţin tâmpesc. Bun. Colegii clasei mele. Nu judec, dar sunt foarte răutăcioşi, ipocriţi şi stupizi. Nicio excepţie din treizeci de copchii, niciuna! Toţi o apă şi-un pământ, toţi pe acelaşi ,,regim democratic''. Sper să nu irite ghilimelele, sunt eu mai înghilimată. (sau metaforică) Regimul ăla democratic presupune schimbarea gândirii pe anotimpuri. Azi, e soare, te pupă în fund şi idei; mâine, e ploaie, te udă şi tună, electrocutează, desconsideră. Sunt nehotărâţi, dar nici asta nu cred că realizează. Recunosc, învârteala asta în jurul cozii e enervantă, oscilantă. Copilaşi cu multe feţe. Unu' îmi zicea să mă mir de-ntâlnesc om c-o faţă. Dar nu intru-n detalii, o dau în eul epic şi liric! Eu una, n-aş putea deveni profesor. Atât zic. Atât ZIC! Ideea-i că, niciunul nu este bun cu adevărat, de-ar exista şi înţeles exact, perfect, adevărat pentru ăst cuvânt, substantiv comun, simplu, număr singular. De era plural, acelaşi drac. Indiferent... Într-o gaşcă, prietenii se adună numai seara. Frustrant. N-am de gând să-mi fac prieteni. N-am de gând să mă dezamăgesc, să fiu dezamăgită, să cred ce nu cred, să am încredere în intruşi. Dar e frumos totuşi, să priveşti de la depărtare ...acele nebune, rebeliunile-reuniunile.

...

Începe cu F (deşi nu e substantiv propriu, e foarte comun încă!) şi se termină în a. Da.
M-am lămurit. Încă o dată.
Iubeşti MURDAR de prost, mitologico! Iubiţi murdar de prost, mitologicelor!

Nuvelă - Două loturi, de I. L. Caragiale

  

Nuvela este o specie literară ce aparţine genului epic, de dimensiuni aproximative, medii, repartizată între roman şi schiţă, cu un fir narativ, un număr relativ mic de personaje, având o obiectivitate sporită şi prezenţa modurilor de expunere: dialogul îmbinat cu descrierea şi naraţiunea.
   În creaţia literară ,,Două loturi'' de I. L. Caragiale, autorul îmbină dramatismul cu umorul negru într-o manieră prin care acesta îşi exprimă sentimentele în mod indirect, punând accent pe anumite personaje, iar în acest caz şi această întâmplare, este prezentat principalul subiect care se învârte în jurul acţiunilor şi totodată se centrează în respectivele, domnul Lefter Popescu.
   În primul rând, prin pseudonimul ,,Lefter'', se deduce adevăratul prenume al celui fără de noroc şi bani: Eleutheriu Popescu. Întâmplarea lui are la îndemână o portiţă clară şi simplă de scăpare: cumpărarea unor bilete de loterie, îndemnat chiar de un domn ce vindea aşa-zisele hârtii magice pentru a-şi face reclamă, cu care, să joace la loterie. Cumpărate cu preţul unui împrumut la prietenul său - domnul Pandele, Popescu mai are doar speranţa, obsesia şi voinţa de a câştiga marele lot. Personajul are momente de bucurie, dar şi o revelaţie. Ajuns acasă, descoperă prin soţia lui, doamna Popescu, că biletele din jacheta cenuşie au fost luate odată cu aceasta. Mai apoi, se află că jacheta a fost dată unor chivuţe în schimbul unor farfurii. Isteria şi înfăţişarea unui sfârşit al pământului fără bilete, îl împing pe Lefter să spargă toate farfuriile căpătate şi să apeleze la forţele de ordine pentru a merge la locuinţa chivuţelor cu pricina. Acolo, femeile au fost acuzate de dispariţia biletelor de loterie. În ciuda marelui scandal, se mai arată încă o dată ghinionul şi ,,ceasul fatidic'' al domnului Lefter Popescu, nimic nemaiputându-se rezolva. Într-un sfârşit, biletele de loterie sunt găsite, crezând că şi fericirea odată cu ele. Pentru câteva momente, aşa a fost. Arătându-se câştigător şi împlinit, încrezător chiar, Lefter îşi dă demisia, declarând că nu mai este falit, ci Eleutheriu Popescu, fapt văzut din scrisoarea către şeful lui cu demisia. În obsesia ciudat de controversată şi grăbită a câştigătorului, acesta se îndreaptă către loterie cu preţioasele dovezi de câştig. Pe loc, controlate fiind, numerele domnului Popescu nu corespund cu loteria potrivită; aceasta reprezentase momentul în care chiar el devenise frenetic, într-adevăr falit, fără bani, serviciu şi linişte. Mândria lui Lefter se transformase în dramă şi chin, realizând după un lung contradictoriu că întâmplarea fusese viceversa. Orbit de ciudă şi suspin, îşi ia seama, se conformează şi rămâne distrus, pronunţând în repetate rânduri cuvântul ,,viceversa''.
   În al doilea rând, personajul care ilustrează şi întâmplări mai realiste din viaţa de zi cu zi, este caracterizat în trei moduri: autocaracterizat, caracterizat direct şi indirect. Domnul Lefter prezintă mult pesimism, dar şi optimism, fericire, dar şi nefericire, prin oscilaţii repetate, acest lucru indicând nehotărârea şi tensiunea lui. Superstiţiilor le dădea crezare, sperând în minuni sau diferite obiceiuri. Irascibilitatea lui Lefter se desprindea din limbajul şi modul violent cu care le aborda pe chivuţe şi soţie. Acestea fie din disperare, fie din obicei.
   Pe lângă aceste lucruri, domnul Lefter Popescu prezintă mai toate tipurile de caracter, autorul ilustrând câte o piesă din fiecare.
   În concluzie, prin argumentele menţionate, opera ,,Două loturi'' de I. L. Caragiale este o nuvelă.



Demonstrare - apartenenţă la specie literară. Clasa a VIII-a.

:)

În sfârşit, acasă.

Nuferi

A cazut vag, condeiul tacerii,
Prinde-ma acum in gheara marginita
Si urla-i la nesfarsit incaperii
Ce imbrobodita!

Asculta umbra soarelui prafuita de luna magic trandafirie,
Ce m-a condus spre aripi lungi si puternic de late
Iar la sfarsit, chiar eul unei ceti involburate, ca fereastra garofie
Si scrie ceruit panzei tulbur-fluide in noapte.

A pierit flacara amaruie
Care gandea inainte de a arde
Epigrame nostalgice,
Gesticulari trufase.

S-au clandestinit sfesnicii bulgari sarati-iuti de amicitie,
Mi-a ramas lichid de bulgare, imprastiat pe neguri de ochi
La fel ca pe file de poveste, file vechi si mate de strasnicie,
In timp ce coloratele iluzii optice alearga printre ramuri ca doi soti.

A mirosit a o ne simtire...
Dar continua a arde
Si continua a prevesti arcuire
Pana zace in coarde.

Lasa langa veioza poza cretei margini, s-o lumineze de praf
Si sopteste-i pentru a-mi sopti mie ceva de nesoptit,
Si porunceste-i chiar sa alunge un necitit paragraf
Sosit din zare, meteor asfintit, copilandru sur infinit...

Niciodata nu va fi prea devreme.

Stii cat e de greu sa privesti intr-un soare tare si orbitor de divergent dupa fiecare ,,un ultim drum" pe bulgarii argilosi riscati din cale-n cale de fire verzi, moarte si ele, chiar planse, ganganii ca ospatarii, crapaturi ca firele blande ale Ilenei Cosanzenei despre care graia, gandind la inca o bucata, trecuta ce-i drept, care s-a risipit in voia timpului si tresaltarilor micii inimi pentru o mai buna ,,viata", realizand faptul ca exact in acel timp care realist vorbind a trecut, dar intr-alti timpi, canapeaua lunga acompaniata de o pereche de ochelari si boala, acum, e pustie? E tacuta. Si trista...
Stii cat e de greu sa asculti un discurs negru, negru pe alb teoretic, mai exact albastru pe alb citit, lung, scris chiar de un initiator al tainei lui Dumnezeu, intr-o biserica nevinovata, din materiale nevinovate, dar groaznice, pentru ca scopul irealist al lor... era scornit de OAMENI, asa-zisul preot fiind perceput de mine ca doar un strain deloc complex, simplu (pentru ca se rezuma la religie in realitate), pe care il respect, astfel incat l-as putea asculta si nu din Sfanta Evanghelie, ci din ,,invataturile calatoriei", si sa realizezi... ca ai fost atat de stupida incat sa nu prinzi grai si vorbe si sa alungi tremuratul pentru a-i spune in saratele fluide, de la altarul vazut de mine ca o piatra rece, cat de mult am putut tine la acea fiinta palida? desi nu aratam...
Stii cat de greu e sa fii subiectiv in tacerea ta la o ceremonie, si sa iti dai seama ca daca gandesti, vei pieri curand, vei fi adanc in pamant, vei fi vanat si cu pleoapele cuminti, vei fi plans, de tine sau altii, dar mai ales ca nu vei mai fi, vei fi din nou oaspete, musafir intr-o alta lume poate, un erou, un domn ca om ce si-a terminat calatoria, un fost copil... la fel ca si cel rece de langa tine si sperand ca alaturi de el?
Stii cat de greu e sa fii in stadiul de ajuns in a bate pe cervicala in semn de ,,o sa fie bine" o bestie mincinoasa si inlacrimata, brusc sensibila si cutreieranda-n amintiri?
Stii cat de greu e sa fii cu murmurul plecat catre o groapa dupa o nevinovata-in ultima zi?
Stii cat e de greu sa iti afunzi privirea intr-unul din zecii de pui de flacara ai lumanarilor lungi, ceratice, infipte-n golurile cat buricele degetelor unei Diane, poposite de cand cei multi ,,s-au dus" si multi au plecat, chiar in tabla abatuta si speriata unde topitele zaceau umil de caite, aplecate, unde marginile muchiilor celor patru scanduri plasate pe una singura sustineau sustinatoarea lunguietelor, si sa meditezi arzand cu ,,chimia"... cum ca, glasul ei nu va mai exista? Era plapanda, dar si agitata... flacara si sau... bunica.

Pacat. 91 de vieti. Un an, il estima cat o viata de-a ta. De-a mea. De-a lui, de-a ei. Asa era ea. Asa erau etapele... calatoriei ei. 

Ce momente...

M'neata.

O simulare
Si o hartie pierduta.
Multa mahnire
Si nicio privire...
Nicio incantare
Poate doar o femeie dubla
Una-n fata, cata mandrie!
Alta-n spate, cata agitar(i)e!
Una-n alta fata, supla
Invatatoare necantarite
O geaca-s suspine
(apostrof)colo-n calimare
Calimare gri, dar cata nepasare.



Poate-am omis virgule, lenea si oboseala asta, dar crede(ti)-ma, dupa un Romergan, trei ore de suspans, invatat, scris, plus jumatate de cadran de ceas si putin, tot de repetat, tot, tot, tot, tot, ti se taie si totusi, voiam sa vad ce mai ii p-aci. 1, 0si ceva de greseli.... bun asaa. Gresiti in continuare. :p
Ma duc sa dorm acu. Sper sa va dati seama de semnificatia versurilor alea chinuite.