Diferenţe...

Biblioteca nu mai rămăsese aşa cum o ştiam, părea schimbată total, ceea ce nu mă încânta foarte mult, era mai modernă, glumeaţă, răutăcioasă, proaspătă, egoistă, sfidătoare, tăcută, negată, absentă şi oarecum neliniştită. Simţeam un aer superficial şi un vuiet nemulţumitor din partea lucrurilor care nu posedau vreo fiinţă clară. Probabil chiar erau cărţile care n-aveau puterea subită, directă şi răsunătoare de a-mi şopti durerea lor ce se legăna sumbru de încet printre filele şi marginile lor murdare, cutreierate de numeroşi depresivi, cu ghearele colorate ori săpate de muncă şi strădanie amarnică în zadar, atât de mulţi copii bântuiţi de familie şi curiozitate, forţaţi sau care se pregăteau intens pentru Bac sau examen, bătrâni ţintuiţi în complacerea lor surdă şi deloc veselă, aşteptaţi parcă de învechitul şi legendarul Bellu. Celelalte file, intacte, albe şi lucioase, parcă se purtau precum reginele şi principesele unui singur domnitor, şi acesta nou, lustruit, dar într-un gen neutru: raftul. Spun raft, pentru că-mi părea unul singur, deşi erau într-adevăr zeci bune şi interesante, pline de compasiune. Paginile noi se înţelegeau atât de bine între ele, încât erau lipite şi miroseau a ceva esenţă tare, a nou dar deloc a apreciere sau surpriză. Mascul egocentric, fapt ce-mi aduce aminte de un el fictiv. Pentru a descoperi fiecare frază de pe hârtie, trebuia să ai puţintică salivă pe buricul degetului. O salivă nerăbdătoare avea să se aşterne, cel puţin, din partea mea. O salivă ,,neprihănită" şi ,,economică". Gustul amar nu se îndura să părăsească fluidele cavităţii mele, dar aveam de gând să îl împărtăşesc cu ,,prietenele noi". Celelalte, prietene vechi şi fidele, necesitau odihnă, dar tot nu le dădeam pace. Erau, au fost şi vor fi cele mai frumoase. Le înţelegeam din nou şi din nou, le descifram plictisită dar totuşi cu acelaşi suspans şi aceeaşi curiozitate de primă dată. Când mă cufundam în lectura dulce, realizam că până şi o foaie albă, nepătată este poezie. Şi pata de cerneală ,,nasoală" aşternută pe-un penar inocent este poezie. Şi creanga căzută în ,,noroiul curat" este poezie. Retinele se îndrăgostesc, îţi provoacă colţurile gurii la ancorat cât mai sus, tot mai sus... Şi când tu însuţi scrii, te poţi îndrăgosti, darămite când citeşti aberaţii. Diferenţa e că, urechile iau parte în realitate. Ceva lipsă e ceva esenţial. Mă îndrăgostisem de poezie. Mă îndrăgostisem de acele litere, acel mod de a scrie şi a gândi, deci, de persoană. Mă mai îndrăgostisem şi pe internet. Cu ajutorul lui, vedeam şi legam... Când te gândeşti că fără bani nu puteam plăti factura netului, eu nu mai puteam zâmbi momentan. Nu mai eram mirată, aflasem ce se ascundea în spatele misterului, răspunsul. Resimţindu-mă în biblioteca ce nu mă mai satisfăcea pe deplin, şterpelisem încet pentru a nu se împrăştia grămada obosită şi întortocheată, deranjantă, o carte mănunchioasă cu poeme de dragoste, bineînţeles, care preţ de vreme bună îmi distrăgea atenţia. Niciodată nu mă săturam, voiam să văd iubirea în toate modurile scrise posibile, deşi nu ştiam nimic despre ea, nu sosise încă; dar nici nu mă străduiam. Îmi făceam paşii încremeniţi pe alunecosul drum scurt, observasem că e mai curat, spălat, până către scaunul negru din sala mare de lectură, unde o pernuţă fistichie mă aştepta. Nu era nici pufoasă, nici foarte deranjantă, dar incomodă tot se găsea. După ce că aveam fundul nu prea acceptabil din punct de vedere al suprafeţei, mai ocupa spaţiu şi acea mică şi nevinovată pernă! O îndepărtasem sfios, cu complexul privind greutatea, şi asamblez bucăţica într-o cutie din interiorul acelui birou pătrăţos şi imaculat de alb. Stând din picioare, mi se părea un cavou primejdios şi tentant, rece de primitor. Mă avântam relaxată într-un fel, dar nu ca acasă precum era odată, când biblioteca îşi adulmeca modul vechi-prăfuit de care-mi va fi fost dor, alunecând leneş cu coatele ţepene pe toată lungimea albă. Citisem câteva versuri lungi şi amoroase, pline de efect, astfel încât să pot trece la următoarea pagină. Nu trec câteva secunde, şi-mi apare în umbra ochiului mare o aliură de băiat slăbuţ, cu umerii uşor strâmbi, spate relativ drept şi urechi simpatice. Atât a putut deduce jumătăţica mea de ochi ager şi băgăcios. Şi tocmai când voiam să mai recitesc din nou strofa, de data aceea gesticulând. Mă simţeam fără intimitate, pur şi simplu întreruptă. Dar nu era neapărat o piedică, îmi puteam stăpâni simţul critic şi analizator pentru câteva ore. Plus că tipul nu ar fi stat de la ora 11 AM. până la cam 16 PM., deşi depindea... El, era încruntat, probabil pentru că nu avea răbdarea necesară în a căuta ceea ce dorea cu atâta pasiune. Îmi plăcea asta, era pasional. Dezamăgindu-mă, îmi spuneam că poate e tensionat din pricina vreunui test şcolar. O femeie în vârstă şi un pic cu capul plecat se oferise în a-l ajuta cu cărticica în căutări. Lăsând partea de socializare precum maimuţele, mă retrag în cupeul rimelor. Totul era descris exact, ca pentru mine. Simţeam că pot. Pot gândi şi simţi, ea mi-o demonstra. Un mârâit mai răguşit îmi face privirea să tresare chiar fix către el. Fix în faţa mea, în ochii mei. Faţă în faţă. Între patru ochii surprinzători, de aceeaşi mărime. Căprui, sclipitori, ca de lup înfometat şi însetat. Însetat de cultură şi poate ceva feminin... Sigur la mine nu găsea, îmi spuneam în gând hotărâtă. Ce pretenţii putea avea de la o hoinară la prima vedere pensionară? Cât mârâise el aşa vrând să pară tot mai discret, îşi ridică fruntea lată cu ajutorul sprâncenelor natural conturate. Luaseră forma unor semne de întrebare, blonde şi deochiate de drăguţe ce puteau fi. Pe buzele lui se citea poezia de un nostalgic, pe culoarea ochilor lui se înfiripau ritmurile trohaice, pe urechile lui liniştea, iar pe podoaba lui capilară nemaivăzută, nefamiliară, distincte şi succinte urme de soare, ce-i scoteau în evidenţă tentele serioase unei culori mai aparte. Un milimetru lungime rămân cu colţul stâng al gurii ridicat, încetinit, paralizat, timp d-un minut. Fruntea lui... cam ameţită... ofta invidioasă pe a mea, albă şi fină, nestrăbătută de vreun coş al simţitei adolescenţe. Era magică senzaţia şi scena ce se petrecea. Răsfoia din ce în ce mai repede, tacticos cartea. Eu îmi vedeam de ,,familia" mea şi casa mea. Deodată, prin faţa celor doi ochi şi a cărţii mele, chiar peste ea, apare o hârtiuţă ce părea a fi zburătoare, mesageră. Strânsă şi înfăşurată puternic, şifonată, se deschidea vag singură. Dorinţa omului a îndoliat folia. Eu, mirată şi un pic tremurândă, surprinsă, o despachetez cu micile degeţele nu prea pricepute şi citesc: priveşte-mă. Nu majusculă, nu punct, dar totuşi era importanta cratimă imprimată ce spunea atâtea şi totuşi nimic despre el. Un mesaj captivant, misterios. Îmi îndrept cârnul nas către anonim... În taină, privesc. În jocul hipnotizant îl privesc cum îmi face un semn. Cu mâna, mă salută. Palma strânsă, apoi relaxat. Plecasem privirea făcând pe neştiutoarea în jos. Scrisesem şi eu pe partea opusă, cu migală şi un stilou proaspăt folosit: Făcut!. Nu mai prezenta cine ştie ce cantitate de cerneală, întrucât c-ul şi t-ul nu erau vizibile, ci doar apăsate în hârtie ca două şanţuri mici. L-am trimis pe sus, prin aer, iar el, precum un baschetbalist pricepul, îl prinsese perfect. Sau asta era doar în mintea mea. Jocul de cuvinte şi gesturi măreţe durase ceva vreme bună. Soarele hepatic de un august-septembrie, se stingea şi cobora din ce în ce, până-n mai josul orizontului jucăuş. Închisă la faţă, datorită contrastului umbrei puternice şi luminii nehotărâte, întind paşii mari spre raftul lemnos pentru a înapoia cartea cu poezii. Îi spusesem noapte bună ca să nu se simtă singură şi părăsită din voia mea. Uitasem nevinovat pentru o clipă de acel clandestin interesant, care mă abordase impresionant de inventiv acolo, dar îmi reluasem privire către el cum dusesem ,,bebeluşul" vechi la culcare, printre noutăţile zilei cotidiene. Cu un aer alegoric, voios, parcă mă săruta din priviri. Eu tot rămâneam diplomată, o fată ce se lasă greu, dar foarte amabilă şi atentă totodată. Eram cât pe ce să trec de pragul uşii care părea metalică de la lustruire, şi singura fiinţă cu corzi vocale din încăperea curată, îngână strigând un fel de îndemn nedetectat pentru mine. Cu trupul în afară, picioarele trecuseră deja de porţiunea ce mă făcea să fiu o împiedicată, cu gâtul întins şi capul întors chiar către privirea lui, c-o mână ce atingea peretele sprijinindu-mă, îmi iau un rămas bun sincer, total indirect. Înţelesese. Dar nu aprobase, ci negase printr-o mişcare orizontală stânga-dreapta, stând într-o parte. Zâmbesc larg fără să-mi descopăr dantura, valorificând fălcuţele de basm, cu sprâncenele aproape lipite, intersectate, ca semn de părere de rău. Cu o expresie pasivă, aţintită concret în luminiţele ochilor mei, se repedă la mâna mea. O strânge posesiv, mi-o pune obsesiv într-una de-a lui, şi-mi clarifică parcă întrebând: Mâine!?