Praf de noi - IX.

Adormisem. Sfios, râzând încetişor precum un tristan, îşi făcuse un mic locşor ca de un iepure muribund lângă trupul meu istovit şi parcă orfan înainte devreme. Tremura, asta simţeam sigur, poate pentru că şi el o făcea, simţeam împreună. Motivul pentru care tremura nu cred că voiam tocmai să-l ştiu. Era îndrăgostit ori dezamăgit, temător. Sau prea satisfăcut de precedenta. Trăiam cu gândul că ar fi plecat departe cu o altcineva. Personalităţi diferite. Eu tot îl idolatrizam în tăcere. Iubeam pur şi simplu. Ştiam că ştia ce gândeam, în fiecare clipă, cu fiecare inspiraţie şi expiraţie prefăcută de-a mea, ca şi când aş fi trăit într-o hibernare imaculată a dracului de profundă. Când ştia, posibil ca eu să fi gândit şi analizat complet eronat situaţia, iar pentru asta, el mă numea paranoică. Nici măcar nu-i trecea prin instinctul ăla sec sau convertitul cerebelul mai degeaba, că eu, pseudo-amica lui de suflet, respectiv ex(poate)-părticica lui de suflet, era undeva anume încotro, nici ea nemaiştiind. Îl iubeam. Extrem. N-avea pic de tactică. Aveam prea multă răbdare, milostenie şi putere de înţelegere, acceptare. Eram plină de ură, totodată, mistuind orişice. Îmi aminteam cum căuta grăbit cu pumnu-i fierbinte, mâneca mea dreaptă... Îi trebuia mai mult decât curaj să caute mâna mică, firavă şi pe alocuri plinuţă, acoperită. Din fericire pentru el şi seceta din palmă, partea de material dintr-un bumbac moale aflată la încheietura mâinii era complet udă, şi-i oferea prilejul de a se răcori cum se cuvine. O strângea precum un depresiv ce se descărca pe o anumită jucărie dintr-un cauciuc colorat, copilăresc şi nevinovat, iar eu petreceam picăturile de apă peste coapse, îmi imaginam cum se revărsau. Ştersesem multe suspinuri cu acea mânecă. Un suspin nocturn, romantic şi ce părea uşor incestuos alături de el, iar celălalt, plin mai deloc de voioşie dar plin de clacare şi o totală dezamăgire. Amândouă erau obositoare, tratamente perfecte ale deshidratării şi umplerii sufletului totuşi până la refuz. Full-ul îl îndeplinea el. Mi-aminteam cum stoca încet carnea fragedă de pe pulpă, visând ori făcându-mă să adorm, pentru că urmau numai fineţuri. Dimineaţa, ştiam sigur ce-mi va şopti... Îmi şoptea super-amuzat, cât de simpatice erau ale mele canţonete din somnuri, amintindu-şi de tinereţe şi mama sa excentrică. Ţinea mult la el, era o doamnă pedantă, perla din biroul sălii de oaspeţi. Totuşi, dorea o fată, şi nu un băiat ce devenea din ce în ce tot mai mult şi mai mult bărbat. Un bărbat limpede, irezistibil, lipsit de principii, total independent şi dependent de nişte ELE. Muieraticul... Zâmbea la apariţia penibil de leneşă a retinelor descoperite de pleoapele mele copilăreşti, deoarece eram sforăitoare, cică. Ce conta. Una senzaţională... El, unul cinic...