Îndrăgostit la ceas nocturn

Când petalele florilor văratice se desfăceau, separându-se, Luna-i era atunci amanta confesorului, curge mereu printre ochi... răsare printre lumini, chiar în miez nocturn de negură. El mai aşteaptă pe lemnul putred şi griul betonat ca ştafeta să fie preluată de lumina zilei. Atât de confuz, cufundat în gânduri pentru iubire, dragoste, emancipare... Îşi caută liniştea interioară cât şi exterioară, iar pe lângă asta, un diagnostic clar. Cum greu se făcea lumină în natura lui, cât şi-n mediul real, aşa totul era tulbure, neavând puterea şi sclipirea de moment pentru a descoperi adevărul, se regăsea contopit şi negreşit în proverbele lui, ale Lunii măiestre, cu totul şi cu totul pline de un aforism fermecător. Aşternea cu atâta migală şi conştiinţă proza magnifică de la un capăt dificil la altul asemeni unui copil, descriindu-şi persoana-i, comportamentul, obiceiurile, modurile, prin intermediul unui personaj fantastic ori cunoscut, admirabil, asta ca să nu pară prea egocentric. Nimeni nu ştia în ce sens sunt metaforele lui. Doar familia lui... natura, mina şi hârtia din cotorul jurnalului învechit şi obosit. Se afla şi totodată se regăsea de minune într-o stare de înamorare ce îl determina să alunge secvenţele pasionante din amintirile cu presupusele femei lăsate prăzi idilelor lui. Construia pentru sinea lui, încet-încet, sentimente puternic sudate pentru femeia ce i-a absorbit frica de moarte, negativismul, alungându-i orice urmă de îndoială din privinţa ei. Încă purta un rânjet uşor ştrengăresc, total succint şi nu pentru multe ceasuri la auzirea prenumelui ei suav, latin vechi. Sintagma creată de el: ,,nu există dragoste adevărată, ci doar cuibul sentimentelor puternice!" e de bun augur acum, când simte cu adevărat ceva; dragoste, şi nu ,,semi-dragoste" ori minciună, ca într-un pat corupt unde se desfăşurau aventurile. Resimţea o capturare fără acea femeie, crezând că va fi liber doar la găsirea şi înmânarea ei. Simţea cum pasivitatea faţă de mizeriile existenţei îşi făcea loc din ce în ce şi îl dezgusta. Îl oripila până la precipitaţii. Singura picătură de apă care mai era fină, limpede, clară şi nesinceră de cele mai multe ori, era lacrima. Şi mai ales în cazul lui... Era rece de oroarea ploii dese, cu ochii bruni adânciţi, carbonaţi, arzând precum lemnele din şemineul camerei în care ea se afla, se plimba, cu urechile înfundate de melodia tremurătoare şi lentă, plângând parcă cu el din toate ţinuturile posibile şi imposibile. Tresărea la fiecare pişcătură umedă, urlând tăcut înăuntrul lui după sfârşirea eternă, scurgere, evaporare. Simţea cum fiecare parte a corpului lui se dilata şi hainele deveneau incomode, strâmte. Deodată, fulgeră puternic, atât cerul, cât şi toată fiinţa lui, îndepărtând astfel orice materie străină de pe el, voia să rămână doar cu amintirea divină şi feminină ce-l alina, îmbuna. Astfel...reuşeşte să îngenuncheze Lunii, dar nici ea parcă nu mai voia să-i asculte goliciunea şi suspinul, necontenirea era prea învolbulătoare. Îşi punea întrebări; tăcerea era chiar chinuitoare, nicidecum un deliciu al efemerei sadice. Devenise cu tot cu viciul lui pătimaş un străin în nuditate, mut, orb, dezaxat, chiar în propria-i obscuritate...