Paralela si mediana

Mediana fiind pe un teritoriu... se cunoaste ca are un punct, are un rost. Sau cel putin, pare sa aiba. Eu, paralela, bineinteles. Astfel ma simt cand vorbesc cu un om. Din nu stiu ce motive, clare, subite, tulbure, nu ma simt eu atunci cand vorbesc. Eu ma simt eu atunci cand scriu, cand compun, cand tastez ce simt. Chiar cand am o oglinda in fata si orizontul de atins. Ca sa vezi; daca as vorbi cu tine acum, de exemplu, vinovat ori nevinovat fiind de te acuz, as avea impresia ca te holbezi ciudat la mine, ca bolborosesc cu peretii, ca sunt incoerenta, ca nu ma fac inteleasa, ca nu sunt si nici nu voi fi vreodata simpatizata sau acceptata. Nu ma pot exprima si nu pot spune asta receptorului, fiindca as mai avea impresia - din nou - ca as putea fi considerata o paranoica de succes. Si mi-e teama de reactii. Am fost prea tintuita intr-o sfera lipsita de ritm. Si totul din vina complexelor... ori, am nevoie de un psihiatru. Posibil sa merg prea departe, sunt extremista in gandire alteori. Sau poate nu sunt destul de apreciata. Sau poate nu imi recunosc adevaratele ,,valori'', ,,puteri''. Sunt doar eu si eu. Cine sa ma creada? Cine sa ma incurajeze, ia sub aripa lui? Oglinda de ce ma-ntelege? Si ea are ochi, gura, toata fizionomia. :) Ploaia de ce e atat de amabila, astfel incat sa putem colabora si asculta impreuna, una de cealalta? Oamenii sunt cruzi.