se întrecea pendular, cioplindu-se cu gura-ntredeschisă,
era printre noi şi mergea desculţ, necunten
iarba îi crescuse în ochii de iarnă, şi grâu de toamnă-n căpuşor
genele ei toate se răsfirau şi-mpingeau ca un popor.
rudele lor, porii, se giugiuleau reciproc,
seva se înălţa fără clemenţă,
zdrobind desenele unui vânt de topor.
seminţele zburau incolore,
când plecau din capul ei, iar...
ziua era mai zi, şi puteai spune că e soare
când o gustai cu totul, ghete, stele polare
erau pe lobi, şi excitaţi, dureau a strălucirea ideală!
tremura timpul, când o priveai a doua oară
iar norii se mişcau mai ceva ca la o oarbă orchestrară
aşa de insipidă, că zguduia fantomele cenuşii
de se împingeau şi ei, tonuri ude, 'ntregi, plumbii.
şi-ţi plecă vegheata descrisă,
o femeie nici studentă, nici juneusă,
dar distrusă de gândul atingerii zgârieturii albe
a cerului deschis, cu lumi rarefiate
cu cai de ceară, cărţi descoperite
şi ceai molatic în tremur de răcurgere
iar misiunea ta îţi spune să-l aduci pe Demiurg
în a hotărî că nici măcar el nu poate găsi infinitul.
te-am împrospătat cu poezie...
acum a ta materie rece, aştept să-mi mulţumească!
Mă bucur că existi...
RăspundețiȘtergere