El îmi spunea că mă îndepărtez de adevărata EU, o evit, gândesc mult, mereu şi nu simt niciodată... Şi într-adevăr, cred că îmi trebuie curaj pentru a fi ceea ce vreau să fiu, ceea ce gândesc şi simt totodată. Credea că are habar de tot ce este mai benefic pentru mine, dar se înşela amarnic, deoarece avea tendinţa de a se numi ,,îndrumător" fără prea multe implicaţii, semne sau denumiri clandestine, doar cu nişte cuvinte împrăştiate în fraze rostite de o voce moale, explicativă, dând de multe ori greş penibil în orice observaţie sau introspecţie făcută. Aşa era el. Ştia că sunt adepta unui contur perfect adevărat în mintea mea... a gândi şi a simţi sunt înşelăciuni..., pentru că atunci când gândeam, îmi impuneam diverse scene în minte, principii, idei, conformându-mă, îndepărtând ,,lumea bună" fără vreo intenţie proprie, totul era involuntar şi parcă timpul meu trecea tot mai repede, deşi eram extrem de tânără, naivă şi suavă precum o nimfă, şi rezistentă ca o efemeră muritoare de secole vii. Pentru că atunci când gândeam, îl vedeam şi simţeam pe el. Concentrarea nu prezenta niciun COEFICIENT schiţat ori, câtva, cumva absentat, dar existent, către ceea ce aveam de făcut în zilele respective. Când voiam a lua o decizie clară cât mai repede posibil, trebuia să mă pun în locul lui, pavându-mă de toate dezamăgirile aspre cu care m-am luptat de-a lungul timpului, timpului ce a trecut neobservat dar totuşi atât de alene, împreună cu sau fără el, uitând laşităţile şi muieraticul din el, deoarece umblase în lung şi-n lat cu atâtea amante, minţite şi satisfăcute doar dintr-un punct al vaginului sau al gurii, dar nu mă încânta, mă dezgusta şi de aceea voiam să pot uita cât mai repede cu putinţă... Fără acele mici ritualuri, denumeam situaţia definitiv şi irevocabil: fără de poţiune. Dacă nu mă menţineam eu, pe picioarele şi mâinile mele, nu existam, deci nici pentru el, iar el nu exista pentru mine, şi fără el nu făceam rost de poţiune, şi fără poţiune nu puteam gândi, şi fără nicio cugetare absurdă sau nicio gândire acceptabilă nu puteam gândi cu adevărat. Când nu puteam gândi, pierdeam totul, pe mine mai ales. Dar în schimb, mă alina amintirea lui sufocantă, simţeam o plăcere supremă. Fiecare amintire mă îndruma hipnotic către un pat lung şi mai lat, lăsându-mă în voia alintărilor, aşternuturilor proaspete şi a mâinilor mele dornice de el, câteodată, acţionând cum ştiam mai bine pentru a-mi fi doar bine câteva clipe. În zadar, nu mă prea ajuta. Absolut deloc. Ci, probabil, mă binedispunea în jur de cincisprezece minute. Spre fericirea mea, cu o mare de ciocolată amăruie se prelungea fiesta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu