Răbufnisem grav, dar totuşi, pe îndelete. Purtam sprâncenele aproape blonde contrariate, intrigate şi potrivit de groase. Ascultam şi simţeam totodată tremurul buzelor ce semănau leit -perfect- a hărţi neîngrijite, uitate, înroşite dar senzuale, şi orbitelor care erau pe cale să explodeze în ape curgătoare, line, sincere şi masive de sare necontenite, privind în lung peisajul nefast, cunoscut, complex, dar totuşi simplu pentru că îl vedeam doar pe el. Privirea îmi răsuna doar a el, a palmelor lui mici, cu semne adâncite, probabil pline de lichidul emoţiei, cu unghiile puţin de tot lungi precum fulgii de porumb, doar că albe, nestrăbătute de fir de păr (cum târfele astea numite bărbaţi obişnuiesc să aibă). Perfectul. Era alb, un nebun de alb. Îmi spusese odată că s-a transformat într-un vindecat de negru. Mă entuziasmam pentru el, şi îi gustam Universu-i ce producea zi de zi, noapte de noapte, grăiri atroce şi clincheturi şoptite cu patimă. Puteam spune că devenise un hobby pentru mine, ca şi atunci când simt ceea ce vreau să transmit pe foi cu creionul şi guma de şters ori condeiul ruginit proaspăt încărcat. Adăugam pasiune, contopire totală, dorinţă, supunere, durere, mici gemete ca semnal de ,,te vreau tot mai mult, te doresc cât mai aproape", buzele pe care le descria mereu ca fiind îngheţate la propriu, dar pe care îl înfierbântau, aprindeau, chiar şi până în vârfurile degetelor încleştate de la picioare, saliva străbătută de mii de gusturi şi esenţe, doar că nu umane, şi trăiam, plăceam, mă desfătam practic în armonia lui clară. Era singurul bărbat ce se lăsase degustat de către mine. Eu, singura fiinţă dintre doi indivizi...noi doi...care nu mai sărutase pe nimeni înainte. Îmi aminteam atunci, pe loc, cu gândul bineînţeles la ceea ce eram odată, de momentele în care-mi cuprindea brusc ori pregătit şi tainic obrajii mari, observându-mi fălcuţele pe care le adora, săruta şi muşca atât de tare, aruncându-şi privirea la fiecare colţ de chip, descriind ce vedea doar cu un cuvânt hotărât şi îndrăgostit, împingându-se instinctiv în mine... Fruntea... zăpadă. Sprâncenele... crengi. Năsucul... butonaş. Pleoapele... clipinde. Genele... lungi, naturale, simpatice (eh, trei cuvinte!). Colţurile micii guri... erogene. Apoi se întorcea mai sus... Minunat-perfect rotunzii ochi... sclipitoare-primăvară. Obrajii... crude pâinici (tenul meu alb...). Buzele... toamnă. Bărbia... se oprea, se aşternea tăcerea, cugeta, zâmbea şi... bobocel. Toate cuvintele ce mi le adresa reflectau natura. Naturaleţea, frumuseţea exterioară condimentată cu interiorul, prin aluziile sale înţelese.
Cu gâtul întins către el, imaginându-mi totul de la cap la coadă cu sentimentele frânte, cu ovala sferă de lut ce se numea chip, puţin înclinată, cu buzele uşor întredeschise şi cu ochii ce premeditau o catastrofă sentimentală din natura mea... plângeam. Vărsam lacrimi. Porniseră intuitele ape curgătoare, cam arse...dureroase...nemiloase...
romantic:x
RăspundețiȘtergere