Praf de noi - IV.

Acum mai trăiesc doar cu sentimentul nutrit de zecile de ape care m-au încleştat şi chinuit mii de timpuri durabile, fără a-mi da vreun moment de găzduire în Raiul Tăcerii ori doar un somn adânc, respirat în fundul unei perne mici, moi, -pe care aţipeam în bătăile calde, blânde ale luminii palide pornite din pereţii felinarului-  albe ca sclipirea lină din colţul pupilei mari, negre, ce simboliza speranţa sau iluzia care se numeşte fericire şi albastre ca cerul pe care vizionam cârdurile cu aripi negre, cenuşii, împreună cu el. Nici mai mult, nici mai puţin, eram doar noi, în taină. Cu fiecare mişcare, simţeam trosnitul foşnitor al hârtiei pe care o imprimam cu simple litere de mână, mai precis simţuri interioare pozitive. Adunam şi strângeam în mine, făceam rost, de cuvinte pe care aş putea să i le reproşez. Nimic. Stăteam faţă în faţă, ne priveam reciproc în ochii neînţeleşi, înghiţeam în sec absenta salivă în căutare de limba-i şi buzele calde, nu ne puteam ierta înăuntrul nostru atât de diferit, dar atât de apropiat pe vremuri, ne imaginam surâsurile matinale şi glumiţele în varianta glasurilor protectoare, istovite. Atât mai rămăsese.
Chiar eram acolo. Îmi părea rău cu fiecare secundă şi ezitare stupidă, încercam o şovăire a curajului în mine, dar orgoliul feminin îşi intra în drepturi, lumina clar dar fără rost tăcerea. Suspinam, tremuram. Recunosc, îmi era dor. Tare, tare dor! Şi poate că şi lui...








Am scris puţin, ştiu. Inspiraţia e inspiraţie... şi mai ales lipsă. Deşi sunt mega-melancolică, n-am putut da mai mult din mine. De obicei, seara nostalgică-mi face creaţia.