Praf de noi - VIII.

La mine încă mai era dimineaţă. Nu puteam îndeplini nici măcar simplul gest monoton, făcut în zadar, ce-mi umplea ziua neagră odată demult, acela de a privi pe fereastră într-un mare gol văzut şi simţit doar de mine însămi. Un gol fantasmic de criminal ce picta de zor şi necontenit înăuntrul meu după plecarea lui nostalgică, inexplicabilă şi total imatură, gândindu-mă puţin şi la ceea ce înfăţişa el de când începuse a gândi despre mine. Iluzii, impresii greşite. Nu părea un om rău, dar cleptomania din el era imposibilă, ascunsă şi cruntă, iar cu toate astea îl iubeam şi îi adresam numai cuvinte de dor. Amarnice doruri, suspendate într-o casetă audio, pe o coală veche de jurnal ori minune ar fi, chiar în conştiinţa lui mondenă, le deţinea pe toate, dar mai puţin sentimentele. Nu-mi plăcea să mă jelesc, dar ştiam că îi satisfăceam timpanele aşa, pentru că nu nega. Mi-ar fi plăcut să aud de la el cât am poposit împreună, unul lângă altul, punându-ne întrebări plictisitoare de dragul existenţei noastre în acea cămăruţă pitică şi tristă, cât de jucăuşă şi iubitoare eram. Cât de atentă şi cât de multă iubire îi ofeream, câtă poezie zăcea în ochii şi pe buzele mele, cât de sfânt era cântecul meu compus pentru el, cât de subtilă eram în momentele jocurilor copilăroase cu unghiile mici şi degetele scurte, subţiri, cât de falnică devenea trezirea în zorii zilei atunci când îi simţeam suflarea-i caldă peste ceafa mea parcă încruntată, frântă, cât de asurzitor putea fi ţiuitul fericirii mele la zărirea primului fulg de omăt proaspăt, cât de plăcut aromatică era combinaţia de lapte fierbinte, praf de cacao, rom, esenţă de alune şi vanilie plus scorţişoara, mai ales iarna în amurgul mare sau cât de orgasmică era reacţia mea atunci când se întorcea acasă, istovit, posibil cu simţul absentării sărutului meu încetinit, accentuat, lipsit de inhibiţii cu lumina stinsă, oarecum discret, apăsat... Gândurile sunt gânduri. Gândurile erau gânduri. El nu-mi mai oferea acestea, astfel de cuvinte, astfel de destăinuri sau serenade metaforice. El doar mă cuprindea şi voia să simtă, bănuiesc. Eu îl iubeam doar, pentru că stătea cu mine, aproape de mine, fără teamă, ştiind că-s inofensivă. Niciodată nu ai fi pomenit de vreo plictiseală cât mă privea. Adormeam în aţintirea lui misterioasă către mine... Cât mă îmbrăţişa, mă simţeam într-adevăr femeie, mă simţeam magică, înţeleasă, adorată, agreabilă. Mă simţeam precum o infinitate ce a fost născută dintr-un punct, doar pentru a-l iubi pe el... Şi da, dezamăgită, chiar nu îl iubeam cu toată fiinţa, ci cu o infinitate.