când te-am urmărit azi
deodată mi-amintesc
despre o albire la lumina lunii
să mă pierd spre umbra ei din piese,
să-mi revendic o nouă însufleţire
din ceaţa ei îmbălsămând buzele cerurilor
şi frunţile liniare de gesturi
cu alai de tremur
din flori ale întunericului murmur.
mă plimb prin ruine de penitenciar,
urma trupului scăldând fascicule
nu mi s-a schimbat din tăcere,
şi încep să te iubesc,
încet şi sigur
rămânând lină
eu, pe lângă noua muzicală încredere
în neputinciosul destin
ce închide ochii de moliciune.
şi seara chiar mă obosea
să-i văd acele înfrigurări neştiutoare
pe paletele obrajilor
ca nişte rouă spartă
de căile cometelor care n-au vrut niciodată, să plece,
să se arate cu alte şiretlicuri, decât cu deochi,
să se întoarcă prin alte veşti
căci atunci ne-ar fi spus şi despre pace
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu