Într-un azil de copii

uite cât bleu, o depresie moderată!
o pisică stând în scaun tapiţat
de-un turcoaz ambulant
de pe o scară nanismatică,
şi un os închis de gri, pierdut,
pe scândura-cerneală a porţii
spălate de ploaie.

e mâhnită oboseala,
iar eu mă arunc prin frunze, să le ţin de cald,
să nu plece vreodată... spre albastru sau verde.

sunt de boală astăzi, acestea
şi aceleaşi culori
văzute cam tot duminica, dintr-un azil de copii.

tu nu auzeai frunzo, cum strigau prin geamuri
să nu vă apropiaţi de acel curcubeu
uitat de Dumnezeu?

...părea aşa bărbos azilul, încât te-ai depărtat,
dată la o parte de osul de pe lemnul vertical de gard,
căci foarte de devreme erau copii deveniţi memorii,
şi nu fericiri de amintit
când ceaţa febrilă din campus
ar fi fulgerat în genele,
părul,
şi sânul palid şi lăsat al iubitelor lor...

animale - le dorm în rugăciune
şi veghe de leagăn ruginiu
zâmbeşte-le ochilor de câini,
şi trimite un puls de la tine,
binecuvântatule om de gheaţă!

copiii nu se mai pot plimba când le e foame,
doar plâng
şi cântă dulce
unei feţe de cărămizi săgetate
din peretele-neant, beteag.

pe urmele lor,
eu plâng prin parcuri cu florile speriate
de inocenţă,
şi doar ciorile îşi mai caută prin aripi, sunete...
şi încă niciun artist de orizont
şifonându-şi filfizon vreo geantă.