Mă simt ca şi când aş încerca să beau apă dintr-o oca umplută până la de dincolo de ultima picatură, deoarece încă sunt pete de apă impregnate pe faţa de masă. Dar eu sunt cu gura la 4 centimetri de acest orizont lichid. M-aş îndrăgosti doar ca să fiu manipulată, să urmez un instinct de atitudine, doar pentru o persoană, doar pentru o melodie de la această persoană, doar pentru o mână strânsă, apoi aş respira tot mai des şi adânc aşteptând mutilarea spiritului, cedarea mea. Pentru că înţeleg ura faţă de cei ce nu înţeleg. Dar nici noi nu am călcat cu toată talpa ...pe unde trebuia, întotdeauna. Nici noi. Preferăm să credem că strălucim cerând aşteptare din partea celor care încep să ne placă aşa cum suntem, că se strâng cozi interminabile pentru noi şi în zadar, un zar aruncat greşit, o zare pe veci distorsionată. Asta va însemna să ajung ca el, o sociopată. N-ai idee cât de tare mi-ar plăcea să-i spun că şi eu omor oamenii fără clipire şi îi târăsc înapoi pe drumul de ajungere către o atracţie faţă de mine. Asta înseamna ascendenţă, tinderea spre dumneaei, o convingere nebunească pe care mă bazez şi mă storc de conspectare, în compensaţii, în revanşări, iar şi iar, calculând fiecare soră a timpului, imaginându-mi fiecare obsesie cu vreun om, în mare, în parc. În noapte, în bâlbâială, în plâns, în cafea varsată, în lumina felinarului ieşit din spital, abătut, în prohodul soarelui, în revenirea lui - dar aici mai puţin. Probabil îi va face bine să mă simtă aşa, plânsă, udă. Şi nu prezint submisivitate doar pentru că sociopatul este inteligent - ci spiritul de sociopat e ideal, zâmbetul carismatic nu mai era la fel dacă se simţea pătrunderea unei moliciuni ca urina pe pătură de bunică, asta fiind timiditatea. Mă învârt în idealuri, şi când vorbesc singură pe budă, fără să mă audă nimeni. Nu disting timpul, de ce timp? Las timpul, îl invit la teatru şi farmec momentele! O să încerc să fiu puternică, să vorbesc rar, esenţial şi cu pauze de linişte aproape fără respiro. Într-o zi, cine ştie, el la Constanţa, eu la Bucureşti, vom fi adversarii din Elita de Mijloc.
Iubesc să mă uit şi să găsesc gâdilarea, ce îmi închide ochii, chiar acolo în pulsul de la încheietura mică. Încheietura pe care nu sunt afişate brăţările de un an contopite cu energia ce înconjoară o mână insuficientă de licean, ci cealaltă. Îmi place să cred că sub masca de făcut cu ochiul de sub masca ce caracterizează dezinteresul şi ironia, să se ascundă întrebare şi mister, să zâmbesc şi eu, chiar şi urcând scările, imaginându-mi în continuare scena, cu părere de rău că nu a existat dezinvoltura de moment ce ar fi putut să creeze impacturile scenelor, din scoarţa ce respiră până în măduva măduvei inelului vreunui lemn! Să tot am parte de ce simt, oftez eu, tulburată. Şi ştie sigur că am doar 16, mă posedează repede melodia bună şi mă ţine lipită de ea până ne schimbăm polii, şi eu am fantezii, şi eu cred în pesimismul în posibilitatea iubirii (da, ,,Lemur''), în incapacitatea de livrare totală în lăuntricul sentimentului, în opoziţia permanentă implicare - detaşare, condiţia de om - condiţia de geniu. Da, pot să sorb filosofia asta a lui Schopenhauer dedicată viziunii eminesciene. Ne place Mihai Eminescu, Roman ştie. Şi dacă nu ştie sigur toate astea, va citi mai devreme sau mai târziu. Până atunci, ce de plete, ce de momente, ce de capturi ale pufului de pe bărbie şi mai ales ale ochilor verzui spălăciţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu