joi, 7 noiembrie 2013

câteodată

câteodată şi întunericul este o iluzie
când iubirea a avut prea mult rânjet schimbător.
câteodată putem recunoaşte că şi negrul înfloreşte
lăsând ochii amăgiţi să se închidă la nasture
zâmbetul numai! şi-ţi promit că înflorirea va fi pe punct de plecare,
şi să-mi dea lacrima dacă nu mă ascund şi eu prin muzici
câteodată smulgându-mi păr în timp ce merg
fără să vreau, treziri având, cu fire ondulate, goale
căzute şi ele, ca versuri de semilună abstractă în torent.
câteodată mai înnebunesc încercând să cânt
tropar de iubire unui bolnav
care se poate înfrigura la soare
şi va sălăşlui în scenariu de dincolo de uşă
înghiţind vers cu vers ce iese din cheia căzătoare a vreunei clanţe
dar îl las în urmă, cu fiecare sărut prin aer
şi amintirea ce nu am văzut-o, faţă de el, acea sensibilă frunte.
câteodată geniul este om, şi pleacă prea repede
la desluşiri de fantezii, cu monştri deprimaţi, râzând...
uneori, jocul este ca o binecuvântare,
când bătrâna moartă îşi împleteşte părul
şi se pot subţia beregate cu această pâine,
poticnând lumea de la pierire.
şi câteodată nu înţeleg cum se îndură lumânări ale sensului
când limpede, nu ne-am luminat deloc încă
dar uite cum vine un junghi pasional, să spună
justiţiar de-a pururi, cum ne învârtim
suntem doar nişte animale nefericite,
şi nu ne pasă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu