Destăinuire

De un an şi ceva mă mistuie în tăcere, de 12 luni îmi mai amintesc de mine, aceea care idealizează cu atracţia, cât zăream elevul prin aleile, afumânde în tutuneală, de liceu. Prima oară în curtea liceului, mirobolant, păr frumos, nişte glande care au întrecut măsura, era negru, dar ochi verzi (spălăciţi mai cu seama, mai devreme, mai recent), un gât lung de pantomim care părea că nu a stat niciodata sub soare şi un zâmbet ce nu l-am mai întâlnit, care mă pasiona cu fiecare punct şi lege. A fost sensibil, cult în ale pacifismului, iar acum se învârte pe o linie melodică exactă, antonimică, venind spre răutate, saturaţie, întunecime şi singurătate. Am stat ascunsă până acum, clasa a zecea, fidelii şaisprezece ani. El a unşpea era când eu intrasem boboacă. A trecut un an şi îl identifică 12 D. Trist, n-o să-l mai văd de la anul, când va da examenul final, şi n-o să-mi mai fericesc ochii înainte de a intra în clasă. Chiar dacă nu mă vedea, eu îl ştiam pe acolo. Mereu când ne căram cu clasa la ora de engleză spre laboratorul fonic, mă întindea un gând de a-l ciupi din spate de mânecă, sau să ajung înaintea lui, oprindu-mă în mijlocul drumului, rămaşi faţă în faţă. (să-l rog să mă scape şoptindu-mi ceva urât pe care să-l iau de spontan, şi nu favoare) Ca sa mă duc şi eu acasă, singură, fără atâtea vise şi cotrobăieli. Şi stai aşa, că l-am găsit pe internet cumva, nevrând să-l caut. Am văzut o poză, apoi profilul, mi-am dat seama că este Roman, nu acel Roman nesuferit cu ochelari pe care-l mai văzusem şi în seara de bal bobocesc. Era omul cu ochii verzi! Ce fericire! I-am spus treptat cine sunt, ce gândesc, ce aş vrea şi apoi... ce simt. Dar foarte subtil. Are 18 ani, o să plece la mare, înapoi, Sisoe, o să-şi urmeze singurătatea iar eu voi rămâne cu jindul la fel de vioi. De un an sunt într-o hipnoză continuă. Băiatul se învârte prea mult în interior, şi nu mă miră. Are idee despre aşa zişii oameni; tinde spre întuneric.  E special prin esenţă, poate nu are un ,,altceva'' nativ, dar sigur toate decepţiile l-au dus spre sociopatie şi a devenit special prin timp. Dar nu contează; când ţi se pune pata... ţi se pune. Deţine chihlimbarul lui propriu şi personal. Însă eu nu pot comunica în realitate. Ori nu îmi termin ideile, ori sunt dezorganizate, ori incomplete, ori pe lângă, ori prea târzii, ori dezinspirate sau trebuie al naibii de neapărat să-mi dai un pix şi-o foaie. Ăsta e felul meu, aşa m-am învăţat să fiu. Se numeşte competenţă! Gestica mea e pentru scris. Cuvintele bune sunt strict pentru scris, cum muzele sunt de creionat. Chiar şi muze devenite din oameni, bruşte prafuri cosmice fără sentimente, dar pline de ură oricând,  gata să amplifice şi să doboare lumea prin carismă şi preludiu îngust.Atunci când sunt singură, scriu, doar aici vorbesc, pentru că doar de aceasta sunt în stare. Şi mă bucur, poate fi un fel... de a fi, noh? Atunci când suntem singuri, mereu suntem noi, plini de esenţa noastra, fără vreun dozaj de energii ale altor spaţii închise. Oamenii sunt închişi de fapt, însă închizăturile inhibă şi pun încuietoare pe lucrurile ce trebuia de fapt să le rostim cu adevărat, din tot ce se deţine la bord. Eu pot gesticula în scris, pot să mimez oftatul sau datul ochilor peste cap, aici, în alb. Sau coală cu tentă de Faringosept, culoarea arămiului, ca un subsol lemnos, piperat, deoarece oamenii nu mă slăbesc deloc, mă privesc neştiutori, frica se transmite, şi nu îmi vor acorda câteva clipe de tăcere pentru concentrare. Va fi tăcere, însă apare sentimentul de vinovăţie în lăuntrul dansului psihic. O voi numi ,,tăcere mincinoasă'', întrucât ei nu înţeleg, nu vor să priceapă că interacţionez, şi sunt motivaţi de pauza pe care o fac eu, sub presiune, pentru privirea lor în gol în care totuşi le sunt găsite expresiile potrivite. Dar poate fiecare are frustrările lui, încerc să-mi spun tot timpul asta pe stradă. Să îi nimeresc cu o privire proaspăt angajată... şi să înving cu adevărul, cum că nici ei nu sunt liberi! Vorbim ca şi când suntem întrebaţi cum e vremea, afară, însă nu comunicăm. Unii pot, inspiră şi expiră doar pentru ei când vorbesc, însă eu tremur cuvintele, sunt instabile şi mă chinuie printre contrarii. Mereu mă întreb cine merită să primească toată sinceritatea mea şi lumea minţii mele. Nimeni deocamdată. Nu complet. Nu aveţi nevoie de ea, o să vă gândiţi tot la lumea voastră când vă veţi răsfăţa copilul ori veţi da de un post de cultură şi aţintiţi urechile către vocea ce spune: can-can la ora şase, şi reteleghidaţi telecomanda. Mi se pare că nu au un rost, şi când mi se pare asta... clar nu va fi vocea cu care eu vorbesc în realitate, în realitatea mea. Şi n-am de gând să vă vorbesc. De citit, oriunde, oricum, dar mai târziu. Şi mi-am adus aminte! Ce pot să simt când privesc fotografie de la un fost şi prim încurcat prin atitudinea mea de îndrăgostită? Pare aşa de închis puloverul său, aşa de bătrânesc şi îmi induce starea de culcuş pentru totdeauna. Putea fi oricine în pulover, dar când am mai şi privit freza aia cu pigment natural şaten, dar de Einstein, sârma aia uscată... vai... credeam că pot să îi port pe loc o îmbrăţişare duioasă, numai pe note de Mi. M-am recitit acum, pe o melodie de la K's Choice. Nu vreau a pierde nimic.