Aventură

Luceafărul bolea după rătăcirea ei, fredonările ei cu lampa aprinsă. Băile întunecate în casă o descriau. Tavanul era bătut de fel şi fel culori închise, cromatic-revigorante, şi stele care sclipeau; coroanele ochilor îi erau roşii ca laserele pe cale de scurt-circuit. Acel circuit dintre sursă şi geniu. Tavanul părea mult mai mic decât cada albă în care se relaxa împreuna cu fructe modeste şi muzică de valuri, cât despărţea buzele şi inventa sonetă. Muşca din fiecare caisă şi se bălăcea cu picioarele în apa rece, îşi amorţea catalepsic degetele picioarelor, doar să fie sărutate de Luce, şi readuse la viaţă. Ce tărâm de turtă dulce cât băteai în cada aia puternică... Imediat îţi aduceai aminte de delicatesă, şi realizai ca sunt pietre albe. Apa se confunda cu un cer de primăvară în care ai rămas singur. Şi rece. Din când în când, tuşea capabil câteva metafore, ca Lu să adape la ele. Aceasta era literatură împrăştiată ca desene prin aer, erau adevărate. Miroseau a praf, iar mâinile Luceafărului se mişcau cutremurător şi atmosferic. Pentru o clipă, sirena nu mai credea în el, fiindcă simbolurile i se întorceau în gură. Fiecare por i se cunoştea, acelei femei... Fiecare pleoapă care tânjea pe coloana ei, a deveni prelung masată, orice urmă strâmbă de pe gât, şi sfărcurile tatuate în apă. Cutele pieptului, adânciturile parfumate de pe mâini. Avea mai mulţi ochi, genele îi gâdilau efectiv, propriile palme. Luceafărul nu putea masa acolo, fiindcă doamna a scuns karmele, iar dacă sunt descoperite, moartea îi va transforma în cadran şi chibrit, subit. Geloasă, faţa nu se arăta. Era ca o fantezie în aventură. Corpul ca un crochiu, fără de chip. Pulberi de nonculori in seism de imagine, aceasta era identitatea ei. Când s-a născut, Luceafărul i-a spus fetei cu pielea roşcată că nu are podoabă, şi e cea mai frumoasă din lume... S-a îndrăgostit, apoi a aşezat de mii de ani o masă rotundă, căutând şi astăzi, bietul Luce, doua colţuri, un romb. Patru iubiri. Pe patul mesei a ales cele mai preţioase şi grele pietre transparente, mai ales sensibile. Verzi sau roz, dorea să le piseze cu buzele, faţă în faţă cu fiinţa cheală, pentru a le presa apoi cu degetele. Acele firimituri de piatră... Să dăinuie peste tot în corpul Lui, să dăinuie în casă şi în ea, în plan deschis, obtuz. Urma să-i ofere liane negre, un păr mirific, dar odios şi de neluminat pentru Luceafăr. Numai prima instanţă îl putea alunga în foc, astfel că fărâme de pietre, suflate de pe palmele întinse de artistul din cer, au aţintit în neştiinţa roşcată a pielii fetei, dar în slăbiciunea pură a Luceafărului. În serviciul ridicolului geloziei, boarea de păr răsărea, şuviţele fără rost geloase. Credeau că Luceafărul se va avânta mai mult spre stăpâna unei mladioase vieţi ce se ascundea în pădurea capului ei, că ar fi fermecat; nu s-a terminat aşa, nu acesta e infinitul corect. Dacă îi aducea păr în rădăcini, capilara rămânea orfană, sirena căpăta frumuseţe, Lu era atras, şi ar fi iubit-o ca pe sfântă. Iar sirena uita să îşi mai amintească de blestemul ce îi acoperea fatidismul mintal. Şi blestemul era nefericit...