inofensiv post meridian

Pusese rom în dulceaţă de data asta. Se desfăta hiperbolic cu ce o învăţase mama ei, a cărei fuste nu era la fel de întrandafirată, nu era fustă, măi, era lipsită fără de degetele caraghios de mici ale unei păcuri copilandre, care ascundea un om temător de fiinţa timpului - tandru cu vişinele. Fugea şi frigul de draga Judith, când poposea frigiderul la o şuetă cu ironie deschisă, ca pentru complot în cinstea dulcelui de casă închegat, borcănos, demn de fiecare dată de-o notă pe măsură. Setea de acel sirop era maliţioasă ca izul de ploaie pentru un operat la nări, căci nu poate distinge cum trebuie mireasma - însă copila prea o făcea. Era o străfulgere psihică de fiecare dată, dar se plângea în mod milos, dulce nu mai zic, chiar palid, de acest ghinion al ei; mai cu seamă, stătea c-un cot înfipt în genunchi şi palma în falca la fel ca o rană atunci, când se frustra. Şi privea geamandura frustrării, lăsând în urmă acele priviri către pseudo-frumuseţile perfecte. Se frustra fiindcă ţinea pe umeri un recipient cu stil de viaţă diferit, iar în acelaşi timp se minţea bandit, mai şterpelind câte un biscute. Şi se frustra că nu erau îndeajunşi. Mânca fructe, în sfârşit, dulciuri... şi era plină. A, şi făcea sport în acelaşi timp. Sau mânca doar dulciuri, nefăcând sport nici cât un zimţ de cuţit pentru porţionat alva. Era plină în ambele cazuri. Se întreba uneori dacă luna este invidioasă, ori chiar nu ar dori să fie în locul ei. S-ar fi încântat şi făcut cu o zi mai bună dacă era cea dintâie sugestie, idee de lună ochioasă... şi invidioasă.