Cafeaua muzelor e pe-aproape
Servitoarea joacă rolul morţii
Şi te laşi purtat de un joc de lumini,
Lumini părăsite de muze
Însă rămasă cafea din pigmenţii
De-ale lor măreţe brune.
Distruge fiinţa fermecată din tine!
Roagă-te să ţi se decoloreze pielea
Să devii neurmărit, adio înmărmurire, neiubit, ecran colbit
Căci ăsta e drogul tău la îndemână
Iar servitoarea nu vrea să te distrugi elegant.
Plângi inofensiv când ştii că ierburile neudate
Foşnesc cu umor să-ţi dea depresie,
Iar, doar astfel te vor trimite spre val de turcoaz,
Unde nimic existent
Nu-ţi poate polei viitorul şi menirea...
Până la urmă, întreb un jurnal,
De ce ai albăstrit cafeaua
Cu cerneala deprimării tale cuminţi?
Voiai să fiu tristă, ori să piar-adevărul despre tine...
Dacă nimic din acestea,
Poate ţi s-a părut că noaptea pentru stele
Este prea albă şi bolnavă - iar de simţi tu asta,
Ne vom relua împreună povestea,
Însemnând doar alte urme,
Căci venim din descendenţă
Ca zări ce vor să sperie liliecii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu