sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Cugetările unui smintit orb-adaptate de mine, bineînţeles



Cu gigantici paşi voiam să mă apropii către ea şi mici ochi ca de fondantă, sperând... Sperând să mă recunoască după decenii întregi, deşi nu prea am şanse, nu mă pot aştepta la asta; simt că nu mă mai doreşte, i-am pierit ca fiind un ,,bărbat provocare" din privirea-i sinceră, palidă, conturată ca din marmură, care tânjea cu fiecare zărire de peste strada veche, unde mă plimbam şi ea mă urmărea. Simţeam pe moment o transhumanţă deosebită, chiar inferioritate, numai la auzul prenumelui ei de un farmec aparte, sur. Îl purta asemeni ei, i se potrivea perfect, mai ales că întotdeauna era în ton cu o geantă grea, măricică, din piele de căprioară cu o inscripţie ciudăţică în limba rusă, dar ea, femeia în sine era minunată. Feminitatea din ea lipsea, şi chiar aşa, avea puterea minţii, a sufletului de femeie pentru a iubi, pentru a se îndrăgosti şi a transforma orice defect într-o calitate; denumeam acea fiinţă ,,carisma pură". Eram în stare să mă jertfesc în orice mod posibil ca să-i fiu pe plac, simţeam că strânsesem prea multă putere pe parcursul anilor, astfel încât să pot renunţa la orice mă înconjoară de cum îmi dă un semn clar şi hotărât, precum ea nu era mai niciodată. Puteam să stârpesc de pe pământurile româneşti orice cal blând şi arătos pentru blană, piele şi carne, încercam să escaladez orice munte din astă lume codificată pentru ,,comoara rece" din vârful parcă smerelnic, puteam să urc în nenumăratele trenuri uitate, neîngrijite, împotmolite, doar pentru a o căuta pe ea şi găsi, pentru destăinuiri, regrete... După ani, când ea plecase, absenţa ei, aerul mortuar din încăpere, începeau să mă pătrundă fără pic de milostenie. Prinsesem drag de ea, dar era prea tânără, era pură, mult şi mult prea sinceră. Eu, eram experimentat în orice domeniu al culturii, aveam tipărite în memorie şi viziune fel de fel de amintiri, experienţe, practici, frumoase ori repulsive, dar ea totuşi mică. Spuneam că-mi rămâne mică în ochi, orice ar fi făcut sau arătat mie vreodată. O plăceam, admiram, apreciam, dar nu-i arătam. Păstram cu sfinţenie silenţiozitatea. Rareori, în zile bune mă mai scăpam de nu eram cuprins cu amintirile mele legate de prima dragoste. Romanţa de când mă părăsise încă mai zvâcnea şi fetiţa ştia foarte bine; mi-era totuşi teamă să nu o pierd şi pe ea peste grei şi îndepărtaţi ani, deoarece suferea prea mult când observa zi de zi cât de tare mă doare despărţirea precedentă, ea era din cale-afară de pizmaşă. Mă iubea atât de mult în tăcere precum se şi descria, dar nu realizam. Îmi dădea mici tonuri, cum că m-ar plăcea într-un mod de nedescris, neluând-o bineînţeles în considerare pe atunci. Putea să verse kilolitri de lacrimi, să scrie ,,frumos" despre mine, despre pasiunile ei, natură, persoane speciale, aerul pe care seară de seară îl trăgea în piept cu o poftă debilă, să se plimbe necontenit în miez de noapte, dar nu în ultimul rând... să viseze momentele amoroase cu potrivitul, făcând orice lucru să pară dificil şi captivant pentru absolut oricine. N-o consideram o comoară, dar era în felul ei sfios şi modest. De abia acum realizez cam timid şi infam, că întotdeauna am poftit la ea, repetându-mi o singură structură adevărată (ca şi domnul Lefter cu ,,viceversa") ce m-a caracterizat tot timpul cât nu am acceptat-o, cât nu a fost lângă mine: prost. Un altul ar fi orb... iar un celălalt... ,,surd".

Hm, de ar gândi toţi ca mine! ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu