Praf de noi - I.

Un  Titanic şi jumătate ne despărţea, urmat de amintirile şi urletele umede, care începeau a-mi zgâria conştientul, la fel ca marmura ajunsă în ghearele pisicuţei vecinei mele de la 4. În sine, erau poate doar gândurile despărţirii. Mă privea din cer până în pământ... sau poate doar din creştetul căpuţului niţeluş pătrăţos până în umbra adidaşilor negri, vechi, ce stăteau cuminţi şi apropiaţi ca soldaţii pe solul nisipos, părând atât de rânced, dar bine măcar că şterşi de praf, aceasta fiind eu în propria-i epocă, variantă, viziune. Îi eram dragă, tare tare dragă. Se deplasează ca un senil disperat după pastila de Viagra, împins de Amalia, amanta dânsului, către mine, şi-mi şopteşte că ar vrea să nu plec mai niciodată. M-a simţit o dată plecată şi dispărută, întrebându-l când, în sfârşit. Mustăcea perfid, lua întrebarea ca fiind drept retorică, arătându-şi răzvrătirea şi schimbarea majoră prin agitaţia-i sufocantă, de-a dreptul iritantă, dar plăcută. Pentru că doar... era el, şi oricând putea construi o imagine agreabilă din tuş-hârtie, ori expresia feţei. Juca un teatru extraordinar, până la lacrimi. Şoptea cald, adânc, amoros, putea să-mi readucă zvâcnirile de gust dulceag, aromă clandestină şi privelişte învolburată. Mă imaginam, simţeam o altă eu împreună cu el, în preajma lui, deoarece avea magnifica putere de a mă modela precum un material proaspăt, de abia ajuns în mâinile lui dibace. Îl asemănam drept copilul isteţ, de neînlocuit, cu barba şubredă şi leneşă, iar el zâmbea cu un jumătate de colţ al gurii mici, arzânde pretutindeni şi pentru oricine. Contesta acest lucru mereu, ori de câte ori intram în subiect, îmi spunea că ele s-ar putea aprinde doar cu ajutorul meu... Îmi plăceau minciunile... Îi spuneam că mor de frică cu gândul la aceste cuvinte, sperând să nu fie aruncate doar pentru îndeplinirea scopurilor (care-or mai fi şi alea). Mă liniştea... în timp ce îşi tot sucea încheieturile mâinilor şi trosnea lungile, finele, pricepute degete probabil pofticioase, după cât gafa. Îi păsase de mine, mă îndrăgise cu ifosele din ultima oră, ştia şi simţea într-un timp că sunt departe, şi totuşi cu el, pentru el, iar de aceea rugâmintea-i aprigă era a mai petrece clipe de orice fel în urma celor cugetate cu voce tare, bune sau mai puţin bune.