Un început de închipuire

Paturi late, închise de zeci de lacăte şi o sută de lacrimi
Vânate de mii de animale, petrecute de nimeni niciodată...
Colţuri, umbrite şi mucegăite, văzând scopuri eşuate,
Mirosind în zadar a umed, a fost lumina oare vreodată
Sau doar piesa şi câteva scrumuri negre acaparate?
Am comis o greşeală, am comis un bine, ori doar patimi?

Te cufunzi neştiutoare în partituri şi fumuri albe, negre...
Mă eviţi pe mine însumi, preferând să zbori spre un altul diferit,
Fără a mă desfăşura, ghemuit şi sfiit printre mese
Cu o speranţă ce mă minte fără a-mi da răgaz, clipit de clipit.
Atingi cercuri albastre invizibile spre oglindă, doar să nu-ţi pese
Săruţi Soarele şi pleci, slăbiciunea-i că doar tu mereu îl ierţi...

Tu-mi oferi explicaţia petalelor ofilite, sentimentelor nedefinite,
Şi spaţiul frânt ce mi-a rămas pentru totdeauna nedescoperit.
Nu îţi dai seama încă, ador vorbele-ţi încete şi nestăpânite...
Şi nu realizezi moartea care trăieşte prezentă într-un smintit
Şi mai vrei să negi că poate veni şi la tine, ea nimic nu spune,
Sfătuieşte-mi mănunchiul de floare, el sigur nu va pieri în dune...

De pierit ce am să pier eu, doare, dar tu, vei răsuna către punte?
Vei asculta valurile învolburate, cu buzele-ţi uscate...
Vei suspina în pahar, rotindu-ţi privirea către ce-am fost oare...
Şi respecta promisiunile ce mi-au adus sclipiri pentru a fi rupte?
Îndoirea este precum a colţului, ce va urma despărţirea...
Până atunci, fii a mea şi lasă-mi te rog dorinţele să-ţi cânte...



Nu m-am putut abţine... Câteodată mă simt bărbat, şi sper ca asta să-mi fie de folos pe viitor, ahahaha!