Ritmul dragostei plutind, se face simţit, ,,copilul" cerşeşte.
Tandră, picătura îi răsfaţă trupul irosit
Dar deodată, din neant, retrăsare cumplit!
Uită că se află sub ea, ca un şchiop păianjen pârlit
Şi când îl mai pişc-o dată, se vindecă fiind doar citit,
Iar voinţa din el acum parcă piere, cugetând încet durere.
Încearcă să-şi imagineze un tărâm cu poteca lată a porţii,
Dragul de el, încă mai urlă îndurare închisă, tăcut.
Dă vina pe tărâmul deja pătruns, însuşi e trecut
Încearcă să descopere glastra din el, fiind total acut...
Dincolo de plasma ei, se află un gust mai crunt
Indiferent de Planetă, promisă că va lăsa urme-ale eternităţii.
Doar pentru a nu fi prea târziu, face acum o introspecţie,
Fotografiază din priviri apropiate după candela stinsă,
Deja au rămas singuri, lumânarea a fost împinsă.
Nici palida reflecţie a veiozei nu mai este făţişă,
Nici pata de putred mucegai tot atât de convinsă,
Iar în sfârşitul lui, efemera înc-o palmă izbăveşte.
Sunetul pieririi aproape este, se-ncepe cu puţin freamăt...
Ea îl priveşte, îşi pleacă ochii sfiit, nici el nemaiavând habar unde,
Pare-i-se domn'şoarei ceva necurat, dar el începe hipnotizant să cânte.
Pentru prima dată dezgustată, zâmbeşte cu un dinte,
Nebunul speră, dar se află într-o capcană de nearticulate cuvinte.
Zăcea tot sub ea, inflamat, capitulase şoptindu-i astfel un ,,adio" îmbibat...
-Cam aiurea, dar îmi surâde ideea asta pe care aşa-zisa poezie o reflectă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu