Încă o dată ţi-o scriu. Dacă trebuie, mă voi şi repeta. Te voi urmări. Necesar de va fi, ţi-o voi şopti. O voi rescrie, reîmbunătăţi. Voi ajunge mai bună la scris sau mai înţeleasă de mintea şi sufletul tău? Spune-mi ce ar trebui să ajung dacă aş face chiar asta şi chiar mai mult pentru tine, tu ce eşti doar un personaj arogant şi select de pretenţios, nepătruns de strop de modestie. N-aş vrea ca tot ce spun, simt şi transmit ţie să devină doar un apel nepreluat datorită suburbiei în care te afli, datorită schelei lungi... ce desparte realitatea de visul în care nici nu te găseşti, dar pe care tu eşti prezent, înţepenit de frică, teamă şi dezgust. Trezeşte-te odată din toată iluzia asta plăcut de credibilă! De ce teamă? Un nou eşec? Tu spuneai că eşecul te face mai bun, dar îţi aduce teamă în plus şi nu o experienţă de admirat. Te face un mai bun temător depresiv, senil cu timpul, neputând sau nevrând să înţelegi ceea ce eu şi numai eu vreau de la tine. Dezgustare? Tot eşecul este de vină? Sau oglinda în care eşti reflectat ori de câte ori te priveşti ca un om mare ce eşti în zorii zilei plictisit, la amiază cu instrumentul acela în mână, parcă sculptat ce emite sunete minunate, improvizate, şi în amurg cu... altceva în mână, dar total extenuat, neschimbat, mândrindu-te cu fizicul inutil şi-aşa plăcut de nimeni, excepţia fiind doar eu care dovedesc contrariul, neobservând scârba şi superficialitatea din înăuntrul tău adânc cu care tratezi oamenii din jur. Şi nu doar oamenii, dar ,,animalele atrăgătoare cu perechi rubensiene" care te admiră şi nu realizează ce fel de tiran eşti tu, le induci în eroare de fiecare dată, şi iar tot nu se trezesc niciodată la ceva mai real. Pot visa mai departe la cine eşti tu, în loc să te cunosc? Dacă te-aş cunoaşte într-adevăr, mai sus de schela pomenită mai devreme, probabil că voi fi chiar dezamăgită precum ultimele şase. Şi nu din cauza ta. Din a mea, pentru că era plăcut să mi te imaginez altfel decât eşti şi nu ar fi corect. Cred doar că nişte priviri ar fi suficiente, chiar mai mult decât suficiente pentru a găsi răspunsul la întrebările mele. Ar fi prea repede ca din prima să ţi le interpretez, mai întâi ar trebui să te cunosc foarte bine. Dar cum niciodată nu vei şti pe nimeni în lume mai bine decât pe tine, pe propria-ţi persoană, în zadar ai sta să descifrezi personalitatea individului. Aşa că, tot la egal ar fi situaţiile; vreau să te descopăr. Mă înnebuneşte felul tău de a fi, neinteresant şi totuşi atractiv. Există unele puncte sensibile care te-ar putea da de gol, iar dacă le ştiu, ştiu răspunsul, ştiu o ipoteză, o bază, o persoană în plus, ştiu cine eşti. Şi acum simt că ştiu cine eşti, dar nu ce anume eşti. Ştiu doar că eşti unul dintre cei 0 bărbaţi, adică singurul fără prea multe cuvinte, care mi-a atras atenţia de când te-am întâlnit şi până azi. Voi trăi în boala, în dorinţa mea de a te descoperi ca pe un cadou nefast, timidă şi solitară, dar cu un răspuns la întrebarea ce ar fi fost retorică: ,, Ce anume semnifici pentru mine? ", iar răspunsul... ,, O legendă."
Cu gândul departe, dar nu la tine şi mint,
ABCDEF. (nu mă semnez! N-am simţit asta -cică-. Public pentru posibilele îndrăgostite :)...)
Mint din nou?! Am simţit, că d-aia am scris, normal. Scriu ce simt. Dar ascunsa poveste în sine, nu am trăit-o. Ah, da, am simţit inspiraţia! Asta era... ca să vedeţi.
Tu ce simţi când eşti îndrăgostit?
Eu ma simt ca dracu` cand sunt indragostita! :))
RăspundețiȘtergere