Rugăminte

Îţi ascult înmărmuria, cu suspin şi pleoapele închise
Închise de prea multă minciună, dezamăgire şi tristeţe
Învineţite de prea multe destăinuiri copleşite şi trăite
Cu dorul la o noapte precum erau cele dormite...
Cu lichidul epuizării, al frământării
Şi cu vorbe mai de dinainte gândite.


Îţi ador privirea calculată, capturată parcă,
Iubesc motivul pentru care încă-mi mai rămâi în posesie
Detest gândul la un nou început, la o nouă profesie
Aştept contestarea cu o posibilă incendiară fineţe
Nu mă alunga pentru sinceritatea mea, vreau să fiu a ta,
Pulsează-mi te rog o ultimă şoaptă.


Îţi ascult şoptirea pierdută, sceptică şi gotică, acromatică
Şoptire ce a fost odată îngheţată...
Şoptire ce acum cu desăvârşire-i îngropată.
Înţeleg mai bine iluziile şi Universul tău deodată,
Străpung lăcrimarea în mine, necondiţionată
Şi tot atăt de singură ştiu că voi fi, însetată, 'ncurajată...


Te simt ca şi când ai fi în mine, încercând să-mi dezlegi ceva
Dar ştim bine că tu nu mai eşti acelaşi individ paşnic
Eşti obscur, rămâi viu în mintea mea, probabil p-un tărâm amarnic
Dar tu pentru mine niciodată nu te-ai pleca la aşa ceva...
Şi cred că nici altcineva; mai du-te odată la ea
Până aici am putut asculta şi rămâi cu bine, fantezia mea!




Uneori, în viaţă, vin cârduri-cârduri, ca nişte rânduri-rânduri ce te fac să cazi. Unde anume porneşti apoi?