Un biet pierdut în nostalgii

Blândul glas melancolic l-am ascultat,
Sinceritatea-ţi din ochii arămii am apreciat,

Bătaile vântului nemiloase şi neînţelese le-am îndurat,
Picurile ploilor de demult dintre noi le-am adunat...

Sentimente consumate s-au împrăştiat,
Pomeţii plini au explodat...

Spune-mi uşor unde-am greşit
Şi mai spune-mi dacă acum pot fi de compătimit.

Frânge-te nesfiită în braţele mele,
Ca mai apoi să te asamblez asemeni dorinţelor mele...

Lasă-te purtată pe valurile aşternuturilor flămânde de tine
Simte cum atingerile cu adevărat plăpânde pătrund prin tine...

În seara aceasta, tu însăţi, vei fi poemul meu cel suav
Şi iar, îţi cer... lasă-mă să-ţi fiu personajul legendar!

Zi de zi am să-ţi cer asta, iar în zadar voi aştepta,
Până când furtuna de tot ne va alunga.

Mai dă-mi o clipă, mai dă-mi o secundă
Ascultă-mi inhibarea din balada profundă...

Eşti frumoasă ca o muză, vie ca o pânză
Dar ce fel de pânză? Pictată chiar de mâinile fumurii,

Gândită de marii copii...
Mari copii precum tu ţi-ai dori, dragă Emily,

Simţită de Univers, plin foc de mânii,
Adorată de mine, un biet pierdut în nostalgii...


Asta a fost prima poezie din toată experienţa mea! Nu mi se pare importantă, deoarece am scris-o dintr-o joacă (îmi amintesc că pe melodia Arturo Sandoval-Emily), dar totuşi, n-o voi uita nicicând, şi doar pentru un ...lucru. Acum, vă înmânez melodia mea preferată!

Audiţie plăcută.