Câteodată, simt nevoia cruntă de evaporare. Ori doar refugiere... Oriunde aş merge, întâlnesc neplăceri. Mă învăţ, odată cu vârsta devin irascibilă şi tot mai irascibilă. Când paharul se umple, inund încăperea, iar indivizii se complac în valuri, în tsunamiuri şi spume clare. Pentru mine, sunt tulbure; indivizii ăştia, trag mult prea repede concluziile, iar eu mă cunosc cel mai bine. Eu, tulbură fiind, nu aştept răspunsurile întrebărilor ce mi le pun. Nu mă pot criza în tăcere, m-aş simţi mult prea protejată. Eram protejată, începutul meu este exteriorizarea. Din păcate, nu e pozitivă din punct de vedere psihic.Dar cui i-ar păsa? Cine m-ar întreba dacă sunt bine, mă simt în regulă, duc dorul unor braţe protectoare şi înţelegătoare sau dacă am nevoie de ceva anume? Şi de m-ar întreba, nu ar înţelege răspunsul. Populaţia diversă ce o întâlnesc la fiecare pas, devine tot mai aprigă. N-o înţeleg, nu mă vor înţelege. Nici măcar nu se străduiesc, nu reacţionează. Eu am început să înţeleg...
TURMA rămâne turmă, precum prostul rămâne prost şi eu tot eu, trecută prin etapele schimbărilor. Grupurile mici sau mari de adolescenţi inconştienţi şi de o natură visătoare absolut greţoasă, cu tentative venite parcă din versurile manelarilor, muzica dată la maxim-ceea ce nu ar fi corect; pot asculta muzică în propria lor intimitate (nu mai zic că-i iritantă, gusturile în materie de muzică nu le observ discutabile), limbajul întortocheat, incoerent, aparent ,,şmecher", dar inutil şi guma de mestecat sub formă de baloane mari, cu râsete de măgăruşi mult prea plictisiţi din pricina analogiei balon de Orbit-prezervativ, şi pătrunşi de gustul seminţelor consumate într-un fel sictirit, crezându-se în Raiul Cojilor ori construindu-l. Cum să nu polueze? Imaginea e degradantă şi de neperceput. Eu una, aşa o văd, deoarece nu mă compar nicio secundă cu ce am descris. Poate şi voi. Am văzut cu ochii mei destule, am făcut cu ei pacturi şi încercasem să îi schimb. Ei nu înţeleg noţiunile de ,,ceva nou", ,,diferit" sau ,,nu, mulţumesc". Vă asigur că sunt în stare de mult mai puţin. Nu mă superiorizez, doar că toţi idioţii ce fac parte din fel şi fel... ori oameni cu principii, prejudecăţi, denumesc -ciudată- specia ce le este antonimă, şi e deranjant să nu poţi schimba gândirea sau să-i faci să gândească puţin mai mult logic!
Ignoranţa părinţilor acaparaţi de tehnologie sau problemele monotone îi transformă pe proprii lor copii în sclavii conceptelor scornite de nu ştiu cine. Ori, întemeietorii conceptelor care nu duc la nimic bun/benefic, din cauza influenţelor nefaste. Părinţii nu mai cunosc sensul cuvântului absolut sfânt ,,protecţie". Protejarea igienii, sfaturilor bune, protecţia în sex (după maturizare; copiii nu fac sex), protejarea spirituală, familială, etc.
Mereu indiferenţă, nepăsare, o lehamite desăvârşită, întâlnite în toate cazurile şi tipurile de oameni. Nu contează vârsta, iar eu mă tem că nici măcar obicei nu va mai fi! Ci un mod de viaţă. Obiceiul se corectează, modul de viaţă...?!?! Sper să nu mă pierd (nu în turme, sunt prea multe dar eu sunt imbatabilă din fericire), adică de fapt să nu-mi pierd capul de tot. Am ajuns să mă rog de o persoană cu care nu vorbesc mai nimic o zi întreagă, să mă mai lase încă o zi acasă, la căldură, cu gândurile mele -plângând în şiroaie numai unul şi unul- şi departe de jungla ce se numeşte şcoală; nu mă mai pot strădui să socializez, a devenit din ce în ce mai greu de acceptat, profesorii nici nu mai ştiu ce spun, peste 5 luni am examene, colectivul este critic şi superficial, iar eu foarte sufletistă, păsătoare, dar într-un fel amorţită şi învinsă... De luni, îmi reîncep activitatea. Ziua de ieri, joi, şi cea de astăzi, vineri, mi-au ajuns. Şi totuşi... am încercat să explic, şi mi s-a recomandat o vizită la psihiatru (nu am aberat mai mult decât aici).
Întrebare: Eu sunt la fel şi mă adâncesc în iluzii? Lumea e chiar atât de ilogică? Uneori, regret că pot conştientiza multe, fără a primi vreo apreciere sau aprobare sinceră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu