Impas neprevăzut.

Cunoşti senzaţia de încolţire? Şi nu a grâului, tu nu eşti cereală, nici eu nu sunt cereală. (mai bine eram...) Serios vorbind, senzaţia ca de încolţire a oii ce este ameninţată de lupi masivi, senzaţia de copil între puzderii de jucării diverse, colorate, chiţăitoare, aparent ieftine, dar care ascund poveşti, senzaţia de diabetic între tabăra legumelor, regimului strict şi tabăra zaharoaselor acadele şi însiropatelor torturi, numai decoraţiile fiind de ele; dar cel mai important, senzaţia de indecis între mai multe opţiuni. Opţiuni multe şi diverse, greşite ori corecte. De multe ori, eu însămi cel puţin, încep să mâ gândesc la ce simt. Să fac ce simt? Ce simt, este că ar trebui să-mi satisfac o dorinţă... şi nu o nevoie, o necesitate, căci am fost influenţată de anumite persoane şi anume, amicul meu Bogdan. Citez: ,,fă ce simţi că va fi bine!" Va fi oare rezultatul satisfacerii dorinţelor unul bun sau cum mă aştept? După asta, urmează alt citat cu care mă consult ori de câte ori trebuie să fac o alegere (niciodată spontană, chiar dacă cererea este): ,,nu confunda necesitatea cu dorinţa." Aceasta a grăit chiar doamna mea profesoară de tehnologică, pe care o apreciez şi stimez enorm, oricât de tare m-ar fi avut în antipatia dânsei (aşa-s eu, acord merite uneori fără să discern), deoarece zic eu, ştie cum să asculte, cum să tacă şi vorbească. Îmi spunea să profit de anii ce mi-au mai rămas, să investesc ceva solid, nişte concluzii. A deveni un ,,om mare" este o necesitate sau o dorinţă? Eu văd treaba că este împărţită în două. Vreau să fiu luminată odată, deşi unii zic că-i prea devreme. Cu nehotărârea şi neîncrederea am rezolvat momente ce ar fi trebuit să fie frumoase. Dar eu am evitat... Sunt o ipocrită. Eu am plăcut şi simpatizat, fiind evitată în sfârşit. La rândul meu (primul a fost), am evitat destăinuirea. La rândul lui, a evitat persoana-mi şi mă mai întreb de ce sunt respinsă. Din vina mea, desigur... Dar doar a mea? El ar fi putut să mă întrebe de ce, cum, unde şi când pentru a drămui situaţia, dar n-a făcut-o pentru că s-a dovedit laş. Iar eu nu judec, doar că gândesc un pic mai departe... Cel mai mult îmi place să fac asta! Eu renunţ, mă resemnez, precum am făcut şi-altădată. Dar, cu toate astea, tot nu voi înceta din a gândi către ce am de făcut! Va trebui ca mâine-dimineaţă să dau ochii pe geam, să mă-mbrac, să ies afară şi să mă bucur de lumină ori zăpadă. Ea se topeşte... eu rămân.