Cand stateam pe un piept...

Am cercetat, impreuna cu amintirile mele, anumite momente si sentimente de care mi-e dor sa le gust cu expiratiile de astazi, de chiar acum. Realizam cu fiecare discutie -despre ce am cunoscut amandoi, impreuna, in legatura aproape deznodata si care totusi, este mai rezistenta (la fel ca o carisma) decat bratara lucrata manual si proaspat- faptul ca o placere care se simtea numai in aerul fiecaruia, lipseste. Sigur ca este ciudat, nimeni nu s-ar astepta sa reziste si sa prinda gust, culoare, dupa niste ,,simple'' rugaciuni ale altor mai mari, insistente, ca urmare a ultimatumului dat catre o copila geniala, afumata si dependenta de puncte de suspensie. Insistenta culorii predominante in aceasta legatura, a cedat, dar nu din energii. Nativa teama paranoica a asteptat cumva, si astepta miscandu-se. Lupta cu creierul plin de bale neadevarate si furtunoase, cam blonde, fiindca te orbeau reflexiile in soare, cand ieseai la plimbare... a luat sfarsit, lupta. Si cand am pasit in necunoscut, si am construit un punct al campului de protectie, am iubit efectiv la nesfarsit!
Se face ca aveam scalpul sub barbia lui cu perii cam robusti, erau dezordonati si imi aminteau de ochi ciufuliti ale fetitelor straine din desenele animate, pe care as fi vrut sa le cunosc doar inainte de culcare. O cale lunga, dar frumoasa. Mainile inconjurul pieptului... O mana dreapta ce-mi apartinea, contura corpul de pe partea lui stanga, iar cealalta poposea peste scobitura burtii, orizontal. Focalizam puful de pe mana mea, porii pielii celui care ma sustine. Ma simteam ca intr-o sera, urechea statea pe o parte ce ascunde bataile nearticulate de inima, si protectivele, dragele ratacite, din nou, firisioare rasarite satene, blande. Totul reprezenta ceva, pielea o baza, parul ca si culcus, dar mai prea-adanc de acestea... imbratisarea calda a simtului. In spatele buzelor, cautam carnal, singura, cateva raspunsuri. Ochii nu mi-i amintesc in niciun fel, nici inchisi, nici deschisi.
Cand stateam pe piept... Da, mi-o inchipui ca pe cea mai pretioasa si plina vreme din zaboveala mea superficiala pe acest pamant, voita. Face sa uitam de introspectia cu noi, ca o batalie unde s-a terminat apa ce oferea energie, de infectia urinara de care nu ai chef sa te tratezi, de cersetorii strazii de care odata nu mai aveai loc cand pica o lacrima, de gesticularile oamenilor pe care esti vizibil invidios - autistii (caci au o iubire unde ei doar se imbratiseaza, si nu exista obiecte). Eu m-am captat in elementul meu, autista - doar cand mi-a imbratisat copios mana, si am intepenit odata cu gerul si timpul intr-o zi de decembrie, pe langa cuvintele ce credeam ca le voi aseza in taraba, dezinvolt. As spune ca numai de acolo putea incepe dansul.