miercuri, 24 iulie 2013

Inundaţie de moliciune

Înghiţi în sec, vrei să fii mai rece ca petele de cafea murdare, parcă adâncite în gresie ca mozaic, dar sunt dulcegării acestea, au fost doar alte greşeli de bunica ta ce trăia într-o cabană, cabană ce privea totul de sus, fiind mutat acum de la ea, îţi aminteşti tu... de aproape cinci ani, şi parcă tot îi simţi că sunt cincizeci, iar până şi asta roade inima irisului, pâlpâie venele arcuite ale memoriei, continuă într-o prostie poezia flăcării de somn ce face să uiţi de orice săvârşire, pretins a fi repetată.
Rămâi rece...
Ai scris despre iubire, ţi s-a dat iubire, erai atât de mic printre bolduri ce au distrus cercuri continue de culori.
Ai scris despre moarte apoi, şi ai cenzurat cu zâmbetul a cărui grafică indica doar un sfert din dantură, gingii ca o urmă timidă, buze nesigure ca umbrele stricate; însemna că nu eşti fericit.
Vrei să scuipi des şi nemărginit, accepţi ce n-a rămas, îţi porţi moale, la fel de moale, precum ţesăturile din magazinul artistic de care ai fost îndrăgostit jumătate de adolescenţă (îmbibată în ascundere), limba.
E tot greoaie, încă te dor dinţii şi parcă rădăcinile capilare din tâmple ustură amar.
Te vei gândi că mori dacă limba  îţi face jocul, coboară în prăpastie la rugăciunile tale ( jocul unde nu sunt cărţi şi nici pioni), e doar mediu uscat şi rânced, nehrănit, fără duh între prieteni şi foşti profesori.
Îţi doreşti ca creioanele să devină vorbitoare, iar hârtiile doritoare.
Îţi ies culori ţicnite şi ieftine, le diluezi resemnator cu nervii vărsaţi în apă.
Se împrăştie apa. Nu ceri ajutor, fiindcă pianul a început să vorbească, te cheamă şi îţi povesteşte despre rai.
Îţi doreşti ca raiul să se încline în faţa ta, însă realizezi din nou că trebuie să răsari din înceţoşarea neroadă a minţii şi jocului fals.
Nu da vina pe surată, mama sa nu mai ştie nimic de tine, iar tu înţepeneşti aici, printre pietrele erodate.
Nu mai înduri nici muzica, şi asta nu e de altceva, decât de rau... natura îţi zâmbeşte sfânt acum, în lumini create special pentru spaţiile dintre genele tale care au văzut atâtea, dar devii din ce în ce mai obosit, şi nu le mai poţi înţelege.
Nici măcar pe tine nu te mai înţelegi.
A plecat şi rostul naturii.
Muzica mai încearcă, dar te înfunzi în supozitoare de pământ, ridicole, atât de grave, încât zumzăitul drăcos al vietăţilor din el, acoperă muzica, şi plângi din nou pentru că te-a înnebunit, natura îţi transmite emisii trecute ca pentru bătrâni, ireale şi incoerente ca vuiete; natura te înşală acum.
Un părinte, la culcare te trimitea odată, şi erai nevoit să stai în negru.
Stăteai, şi te obişnuiai că şase ore par eternitate, începea să îţi placă şi mai cereai, fugeai de lumină, nu mai voiai dimineaţa şi ceaiul sau alcoolul.
Undeva, acum, eşti adult, neînţelegerea a ce ţi-a mai rămas pur de care te poţi bucura fără să  fii judecat, te trimite pur şi simplu la culcare, la un somn de stâlp.
O poveste aidoma, cât erai copil.
Devine tot o nevoie elementară pentru raţiunea ta, devii încurajat de o forţă adusă cu vântul, nu de o voce ca o muzică nefinită, devine o zbatere până apeşi cu talpa pragul închis la culoare, ca să cunoşti alte respiraţii.
Ai simţit saturaţia cuvintelor care-au primit de mii de ani depresie.
Laşi cuvintele şi te retragi în cameră.
Camera ne aşteaptă pe toţi, însă nu toţi îşi ascultă mentorul minţii şi sufletului.
Negrului şi albului.
Mentorul care zice că nu mai are nimic de spus sau împrăştiat, toate minele fuseseră folosite.

Un comentariu:

  1. Dărâmă înainte de a construi,
    Niciodată după,
    Când va fi oricum prea târziu.
    Nu construi niciodată
    Acolo unde alţii au dărâmat,
    Altfel, te vor bântui
    Fantomele zidurilor .
    Construieşte doar clipe,
    Când construieşti peste ziduri,
    Pentru ca nu va prinde niciodata rădăcini
    Şi ca orice cocoaşă, va fi scuturată,
    La un moment dat.
    Fii mereu tu,
    Ia tot ce îţi doreşti de la viaţă
    Dar nu lăsa martori.
    Dă-mi un semn,
    Când eşti gata să visăm iar
    Visul nostru


    RăspundețiȘtergere